Exclusiv | Mihaela Buzărnescu vrea să ajungă la Jocurile Olimpice de la Paris înainte să se retragă. „Poate că accidentările au trebuit să se întâmple ca să mă trezesc cu unele lucruri”

(Londra)

„După așa haos ce am trăit acasă, nu-mi vine să cred că sunt aici”. Aici însemând într-o sală de conferință de presă de la Wimbledon, dar mai ales în turul al doilea al turneului de la Wimbledon.

Haosul înseamnă, de fapt, un nou set de probleme medicale, o accidentare recentă la Surbiton care i-a pus în pericol prezența la Wimbledon și chiar a adus spectrul amenințător al unei potențiale operații.

În loc de asta, Mihaela privește din nou către turul al doilea la un turneu de Grand Slam, după o evoluție care ne-a reamintit că, atunci când e în formă și e fit și e încrezătoare, Miki poate fi un coșmar pentru oricine pe iarba londoneză, o suprafață care i se potrivește ca o mănușă stilului ei de joc.

Însă, în mod vizibil, jucătoarea e mai bucuroasă de izbânda mentală decât de cea de pe teren.

„Așa ambiție am avut să trag din prima zi, de când am venit acasă de la turneul unde m-am accidentat în timpul meciului. Și mi-am dorit enorm să fiu ok încât să să joc. Cam despre asta e victoria aceasta. Despre tot ce am făcut, toată munca, toată seriozitatea cu care am abordat-o. Și mă bucur tare mult că am reușit această victorie împotriva unei fete care s-a calificat, avea meciuri în picioare, eu n-am mai jucat de 3 săptămâni. Nu mă antrenasem suficient; adică începusem, ușor-ușor, după o săptămână de pauză, dar nu se compară pregătirea pe care au făcut-o alte fete”.

Ce contează acum este, pentru Miki, „că sunt în continuare pe tabloul principal al unui Grand Slam, unde toată lumea își dorește să facă aceste rezultate. Că am trecut de primul tur. Că am avut doar două zile de acomodare cu iarba – că toți mă întrebau cum e posibil să te duci așa și să te antrenezi pe zgură. Dar nu-mi trebuie mie, mie îmi convine mai mult pe zgură, și nu-mi trebuie atâtea zile. Două-trei zile, mie îmi ajung. Chiar mă bucur foarte mult că am puterea asta de acomodare foarte ușoară.”

Este greu să stea mereu pozitivă? Mihaela râde.

„Este, este, nu e ușor! În niciun domeniu nu e ușor, nici în viața de zi cu zi. Lucrez, fac exerciții. Lucrez cu un psiholog și acum. Chiar și cu experiența pe care o am trebuie să lucrezi, trebuie să faci tot timpul exerciții, să-ți pui meditații, să gândești pozitiv, pentru că te ajută și în viața de zi cu zi, avem multe obstacole și în viața de zi cu zi și ne poate trage în jos pe toate planurile. Și atunci contează mult să trecem peste și să gândim pozitiv și să învățăm din orice.” 

Ultimul ei an a fost unul cu „suișuri și coborâșuri”. De fiecare dată când a simțit că a prins puțin momentum, s-a întâmplat altceva care s-o scoată de pe drum. „Când mi-am revenit anul trecut, după accidentarea de la umăr, am început să joc foarte bine în vară, cam după Wimbledon. Mi-am făcut din șase turnee puncte cât pentru locul 114. când eram când m-am oprit din nou pentru accidentarea la umăr. După care începusem să joc iarăși bine și anul acesta a venit genunchiul.

Ce pot să spun. Nu știu, cred că Dumnezeu știe de ce mi-a dat anumite accidentări, poate trebuie să mă trezesc cu anumite lucruri pe care să le văd mult mai importante în viața mea decât alte lucruri care contează, de fapt, mai puțin.„

Ce își ia din aceste adversități? Mihaela spune că a învățat să aprecieze lucrurile pe care le-a făcut, mai degrabă decât să se gândească la lucrurile pe care nu le-a făcut.

„Sunt challenge-uri care îmi arată că sunt o persoană foarte puternică și pot trece peste orice greutate, peste toate greutățile vieții. Mă fac să mă gândesc, totuși, că sunt alte persoane care suferă de boli, de lucruri mult mai grave. Și că orice s-ar întâmpla cu cariera mea, viața nu e terminată și există viață după tenis și mă bucur pentru ceea ce am realizat în toată cariera mea sportivă pornind de la minus 100, aș zice. Și să mă bucur de tot ce voi juca în continuare până când va fi final de carieră, sper după Olimpiada de la Paris. Și pur și simplu să mă bucur de orice și că sunt aici, printre cei mai buni jucători din lume.”

Proiect oferit de

Ideea finalului după JO din 2024 e un scenariu pe care și l-a propus?

„Mă gândisem, bineînțeles că îmi doresc să îmi întemeiez o familie la un moment dat. Și atunci ca obiectiv pentru mine este Olimpiada de la Paris, ca țintă pe termen lung. După aceea, dacă totul e bine pentru sănătatea mea și cu forma mea fizică, totul e un bonus. Dar e bine să-ți pui niște targeturi, pentru că ori de câte ori am făcut asta, mi le-am atins. Și atunci contează foarte mult și trag enorm pentru lucrul ăsta.”

Însă Mihaela n-a rezistat singură în fața acestor adversități, și nu uită să le mulțumească celor care i-au fost alături.

„Antrenor, părinți, preparator fizic, kinetoterapeut, psiholog, manager, prietenii apropiați, puțini pe care îi am și mi-au fost alături – toți cei pe care i-am enumerat mi-au fost aproape și sunt tare fericită că m-au susținut, pentru că am avut niște perioade la început de an extrem de grele și dificile, din punct de vedere profesional și personal. Și fără ei n-aș fi putut să trec peste. În special părinții mei și Ioana și Maia și încă câțiva prieteni m-au ajutat enorm să trec peste perioadele dificile din viața mea și mă bucur că mi-au fost aproape. E greu să găsești oameni care să te ajute. Și contează tare mult starea ta în cariera sportivă. Cum ești afară, contează foarte mult și în teren.”