10 mituri supărătoare din tenis (II) | De ce este o greșeală să-i cerem retragerea lui Federer
Adrian Țoca | 20 mai 201310 mituri supărătoare din tenis (II) | De ce este o greșeală să-i cerem retragerea lui Federer
Continuăm enumerarea celor mai des întâlnite păreri preconcepute din tenis, acele prejudecăți despre care am convenit că sunt deranjante, dar pot fi și punct de plecare pentru o discuție sănătoasă. În prima parte, disponibilă aici, am vorbit despre români, despre cât muncește Federer, despre actoria lui Nole și despre tenisul feminin. Continuăm de unde am rămas.
6. Războiul lumilor între federeriști și nadaliști
Ce se spune, ce se crede, care-i mitul: Fanii lui Federer sunt deștepți, frumoși și speciali. Ai lui Nadal sunt opusul
Cum stau, de fapt, lucrurile: E una dintre temele preferate ale fanilor în discuțiile care alunecă, inevitabil, către cea mai faimoasă rivalitate a tuturor timpurilor. Când toate ideile raționale s-au epuizat, se trece la argumentul suprem, la cel enunțat mai sus adică. Cu alte cuvinte, dacă ții cu Federer, e musai că ești mai isteț, mai elegant, mai bogat, mai citit, mai umblat, mai devreme acasă. De parcă simpla calitate de fan Federer îți garantează un împrumut nerambursabil din calitățile idolului său. Dimpotrivă, dacă ții cu Rafa, înseamnă că … hm, nu ai acele calități, ci opusul lor. În sens invers, fanii lui Nadal își fac un merit din modestia și înclinarea către muncă a spaniolului, de parcă ar fi suferit cot la cot cu el când genunchiul cedează, și își acuză ‘dușmanii’ de aroganță și de snobism.
Long story short: e foarte adevărat că sunt anumite trăsături care-i grupează relativ ușor pe fani de o parte și de alta a baricadei. Roger și Rafa sunt atât de speciali și pentru că sunt foarte diferiți, iar rivalitatea lor place atât de mult pentru că, în primul rând, inspiră ceva. Exprimă două concepții de viață complet diferite, două mentalități și stiluri de viață diferite, dar care au ajuns în același loc, la cheia succesului. E destul de ușor în cazul acesta să te regăsești, ca fan, fie în stilul Roger, fie în stilul Rafa. Sau în cel mai rău caz, chiar dacă nu ești un fan die hard, tot ai o înclinație către una sau alta dintre tabere.
Astea fiind zise, faptul că ții cu unul sau cu altul nu te face mai bun. Sau mai rău. Am întâlnit, discutat și citit personaje din ambele categorii. Dacă e vreun punct comun între federiști și nadaliști e că ambele grupări își atacă la fel de urât oponenții atunci când spiritele se încing, iar discuțiile scapă de sub control. E un obicei care n-o să dispară niciodată, nu-mi fac iluzii. Dar poate că ar fi un semn de normalitate să ne folosim mai puțin de imaginea jucătorului preferat drept argumentul final. Cel puțin nu asta ar trebui să fie lecția cea mai prețioasă pe care s-o învățăm de la acești doi campioni.
7-8 Numai jucătorii de atac merită să fie apreciați + Muncitorii n-au ce căuta în tenis
Ce se spune, ce se crede, care-i mitul: Jucătorii cu un stil ofensiv sunt superiori, iar cei care joacă preponderent defensiv sunt buni de desconsiderat.
Cum stau, de fapt, lucrurile: Fiecare branșă are propriile-i criterii după care își evaluează membrii. În presă, de exemplu, existau acum câțiva ani două tabere: “oamenii de teren” și “scriitorii”. Primii, mai ales cei cu mai multă vechime, îi luau peste picior sau în derâdere pe cei din a doua categorie, pe considerentul că aceștia din urmă nu făceau (suficient) teren. ‘Vina’ lor era că petreceau timpul în redacție. Cu alte cuvinte, oricât de bine ai fi scris, oricât de bine ai fi pus lucrurile pe hârtie, oricât de bine ai fi identificat și dezvoltat subiectele, nu ‘erai ziarist’ dacă nu tremurai cu orele prin fața mai știu eu cărei instituții. Sigur, toată separarea asta între ‘ziariști’ și ‘adevărații ziariști’ a dispărut undeva în negura timpului și nu mai are prea multă relevanță acum, într-o perioadă când numai cine nu vrea nu e jurnalist. Dar exemplul e potrivit.
Am făcut această introducere pe ocolite pentru a arăta cât de eronate pot fi catalogările făcute pe marginea unui skill, mai dezvoltat la unii și mai puțin dezvoltat la alții, dar pe care cei din prima categorie decid, cu de la sine putere, că e relevant, că e talentul pe baza căruia trebuie, e musai să se facă diferența între adevărații ‘meseriași’ și ‘afoni’.
Păstrând proporțiile, în tenis există o teorie asemănătoare. Cum că, dacă nu ataci, dacă nu-ți faci punctele și meciurile folosind un stil cât mai ofensiv cu putință, atunci ești făcut dintr-un material îndoielnic. Nu ești tenisman adevărat. Nu te poți compara cu ‘armăsarii’ rasă-pură, cu jucătorii care amintesc de epoca lui Edberg sau a lui Sampras.
Ei bine, în tenis, ca și în presă, ca și în viață, lucrurile se schimbă. Și odată cu ele, se schimbă și procedurile de încadrare. Ceea ce era relevant ieri, e mai puțin eficient azi. Suntem în epoca tenisului mai mult decât complet, în care trebuie să fii în stare să alergi ca un cal de curse, să gândești ca un strateg militar, să ai încrederea unui tigru plecat la vânătoare și să te lupți ca un gladiator. Toate astea, într-un interval de câteva fracțiuni de secundă. Și da, în primul rând trebuie să știi să te aperi. Motivele pentru care s-a ajuns aici sunt numeroase și fac parte dintr-o altă discuție. Dar realitatea rămâne. Iar realitatea din 2013 spune că doar jocul de atac nu mai este suficient pentru a câștiga marile turnee; el trebuie dublat printr-o defensivă excepțională în momentele în care se decid titluri. Până și cel mai bun exponent al jocului de atac, Roger Federer, aplică acest mix de stiluri cu succes atunci când e nevoit. Defensiva lui Federer este, apropo, una dintre cele mai subapreciate calități ale fostului număr 1. Lucrurile s-au schimbat. Jocul s-a schimbat. Condițiile de joc s-au schimbat. Metodele de antrenament s-au schimbat. Concepțiile mai întârzie, dar se vor schimba și ele.
O ‘inferioritate’ a jucătorilor defensivi? Sunt ei plămădiți dintr-un alt material, de o factură mai proastă? Își ascund ei slăbiciunile în spatele unei defensive perfecționate? E o teorie greșită și subiectivă, folosită adesea ca scuză sau acuză. Cred că Murray, Djokovic, Nadal, Ferrer, oamenii împotriva cărora se aruncă de obicei săgeți ironice, au făcut, înainte de toate, ceea ce trebuie să facă orice jucător care se vrea de succes. Adică au găsit acea rețetă care funcționează pentru ei și care le aduce trofee. Contează să câștigi cupe, nu la impresia artistică.
Aceasta nu se vrea a fi o explicație de genul ‘scopul scuză mijloacele’. Nu. Ceea ce spun este că nu mai ajunge să fii ofensiv. Nu mai ajunge să ai în repertoriu lovituri de mare efect, ci să fii capabil să și răspunzi la fel de bine unora similare. Trebuie să ai ‘the whole package’: atac, apărare, focus, mentalitate de învingător, pregătire fizică de excepție, mental de fier. Altfel, NU este suficient.
Pe aproximativ aceeași linie este discuția despre jucătorii muncitori, motiv pentru care am încadrat-o în același mit. Cumva, să fii ‘muncitor’ în tenis e văzut de mulți drept un soi de rușine, ca și cum dacă tragi ca un nebun la antrenamente ca să-ți maximizezi potențialul, dacă alergi mult în timpul meciurilor și nu lași nicio oportunitate nefructificată, ar trebui să-ți fie jenă cu toate astea. Recenta finală de la Miami, dintre David Ferrer și Andy Murray, a aprins mult spiritele în sensul acesta. Recunosc din capul locului că nu mă dau în vânt după tenisul jucat în ziua aceea, dar asta nu înseamnă că nu găsesc surse de inspirație în atitudinea și profesionalismul lui Ferrer sau în încăpățânarea atât de pozitivă a lui Murray, în eterna lui cursă împiedicată către glorie. O va atinge, indubitabil, până la urmă, și va reprezenta, cel puțin pentru mine, un exemplu despre cum să ai, în cele din urmă, succes după ce ani la rândul n-ai știut/putut să-l atingi. Oricât de frumoși și potriviți pentru poveștile de succes sunt campionii de tip Federer sau Nadal, nici cu campionii zăpăciți, amețiți, încurcați, cei care au trebuit să treacă peste amărăciunea atâtor înfrângeri și să suporte tone de ironii, ei bine, nici cu ei nu îmi e rușine. Sunt lucruri de învățat și dintr-o astfel de atitudine.
Și nu, nu e nicio rușine să fii ‘muncitor’. Corect, nu ești un lider mondial la fel de glorios ca Sampras atunci când te cheamă Hewitt. Corect, nu ești un jucător spectaculos atunci când te cheamă David Ferrer. Dar meriți să fii dat de exemplu din atâtea și atâtea alte perspective. Și nu meriți să ți se diminueze meritele doar pentru că nu arăți la fel de bine pe teren precum arată alții. Munca, sacrificiile, lupta, efortul, depășirea limitelor – sunt atribute pe care mulți nu le găsesc necesare în tenis, dar nu-i absolut nimic în neregulă cu ele. Ce e mai rușinos, la urma urmelor? Să ai talent și să nu îl fructifici, sau să ai mai puțin talent și să storci totul din el? Parafrazându-l pe Ion Țiriac: unde scrie că numai dacă ai talent pur ai voie să ai succes în tenis?
9. Dreptatea cu capul spart
Ce se spune, ce se crede, care-i mitul: Jucătorul meu preferat are întotdeauna dreptate, indiferent cât de ridicol este ce zice sau ce face
Cum stau, de fapt, lucrurile: E un lucru minunat și admirabil când ne susținem favoriții, și e de înțeles când ni se mai întâmplă să scăpăm boii în porumb de dragul lor. Dar din dorința de a ne arăta atașamentul față de ei, ajungem uneori în situații ridicole. Negăm evidența, respingem argumente, nu vrem să vedem pădurea de copaci. Starurile din ATP și WTA sunt și ei, înainte de a fi campioni, oameni. Și invariabil, fac greșeli mai mici sau mai mari. Jignesc, au idei și reacții neinspirate sau, pur și simplu, spun niște prostii cât casa. Sunt cazuri în care ar trebui criticați, nu scuzați. Da, nu vă mirați, chiar și jucătorii voștri preferați au defecte.
Bunăoară, ca să ne păstrăm doar la Big 4, cea mai ofertantă zonă în materie de mituri, Djokovic și Murray înjură pe teren de mai mare dragul și cer, uneori, timeout-uri medicale controversate. Federer a rupt rachete nu mai departe de acum câțiva ani, s-a contrat cu oficiali în câteva clinciuri în care a scăpat destule cuvinte cenzurabile și a țipat ‘Shut up!’ și ‘Be Quiet!’ către public, respectiv către părinții lui Nole. Iar Nadal s-a certat și a ironizat arbitri, a avut propuneri cel puțin neinspirate de schimbare a circuitului și l-a lovit cu umărul, aparent intenționat, pe Rosol într-una dintre pauzele meciului de la Wimbledon. Iar astea le-am bifat în fugă, fără un research mai amănunțit. Cu toții sunt oameni și fac tâmpenii peste care n-ar trebui trecut cu vederea. Faptul că sunt mari campioni nu e o scuză. În general, atunci când ajungem într-o dispută de genul “jucătorul meu preferat e mai deștept decât jucătorul tău preferat”, tindem să le prezentăm chiar și ieșirile în decor drept niște mari realizări. Și nu e așa. Mai rău le (ne) facem un deserviciu.
10. Federer trebuia să se retragă în plină glorie
Ce se spune, ce se crede, care-i mitul: După Wimbledon, când a câștigat Slam-ul 17, care l-a și readus în fruntea tenisului mondial, Swiss Maestro trebuia să se retragă cu efect imediat.
Cum stau, de fapt, lucrurile: Deci să văd dacă am înțeles bine această teorie pe care am citit-o în subsolurile a cel puțin 40 la sută din articolele despre Federer de pe întreg Internetul. Imediat după ce l-a bătut spectaculos pe Andy Murray vara trecută, eventual, dacă se putea chiar acolo, în iarbă, la festivitatea de premiere, Federer trebuia să lase totul baltă și să-și anunțe o retragere în plină glorie. De ce? Pentru că așa era ‘de basm’, înțeleg din ce citesc în cele 40 de procente menționate. O ieșire epică din scenă, cum numai Mr.Perfect ar fi putut face, în ton cu fantastica lui carieră, despre care să povestească și nepoții nepoților noștri.
Cu alte cuvinte, Federer ar fi trebuit să renunțe la șansa unei medalii de aur la simplu, care-i lipsea și încă îi mai lipsește și care, la acel moment, părea mai aproape ca oricând (RF în formă maximă, Nole expus, Andy încă nesigur, Rafa absent, turneul olimpic pe iarbă). Ar fi trebuit să renunțe la șansa unui alt Slam (să ridice o mână cel care nu l-a perceput pe Federer drept marele favorit la US Open, raportat la contextul în care se intrase în acel turneu). Ar fi trebuit să renunțe la șansa de a depăși borna celor 300 de săptămâni pe primul loc și, eventual, de a încerca să termine un nou sezon pe primul loc – ambele obiective, în bătaia puștii. Și, într-un final, ar fi trebuit să dea cu piciorul dorinței de a mai juca, pur și simplu, tenis.
De ce ar fi făcut toate astea? Printre motivele pe care le enumeră cei care îi cer retragerea: că așa a făcut și Pete Sampras, omul cu care e cel mai des comparat. Că ar fi fost un final perfect și hollywoodian. Că ar fi ieșit din scenă în propriile condiții, în plină glorie, fără să apuce zile precum cele din sezonul actual.
Nu vă supărați pe mine, dar este cea mai caraghioasă teorie pe care am auzit-o vreodată. Unu la mână, Pete Sampras era într-un cu totul alt context decât Federer atunci când a câștigat US Open și s-a retras imediat după. Cele două situații nu suferă comparație, din motive mai mult decât știute.
Doi la mână, sunt convins că Federer numai să-l imite pe Sampras n-avea chef; RF are propria lui luptă cu istoria și cred că și-a câștigat dreptul să-și scrie propria-i poveste, nu s-o copieze pe a altuia, fie și fostul său idol din copilărie. Și trei la mână, cel mai important, exact detaliul pe care îl uită mulți: Roger încă mai vrea să mai joace! Se simte bine pe teren, se distrează, se bucură de antrenamente, de turnee și de rivalități. De ce n-am aprecia asta? Ok, cu trecerea timpului nu va mai câștiga ca pe timpuri, dar n-ar trebui să ne bucurăm că încă îl mai avem prin preajmă? Cine spune că Federer trebuie să câștige în continuare la foc automat pentru a-și păstra reputația intactă? N-are deja suficiente realizări încât să nu mai aibă nevoie să miște vreun deget pentru a-și păstra moștenirea intactă? N-ar trebui să îl privim ca pe un monstru sacru încă în activitate, ca pe cea mai bună lecție în real-time pe care o putem primi, gratis, de la tenis? Nu cumva ar trebui să savurăm fiecare oră pe care o petrece pe teren, în loc să-l trimitem deja, fie și pe un drum perfect, către cutia cu bijuterii a istoriei? N-ar trebui să îl eliberăm de eternele și imensele așteptări pe care le avem de la el de atâția ani – să câștige mereu Slamuri, să facă recorduri, să uimească prin execuții din altă lume?
Oamenii trebuie să înceteze în a mai cere retragerea marilor campioni – citeam undeva, și mare adevăr cuprinde această frază. Nu e nimeni mai potrivit decât ei înșiși, decât sportivii în cauză, să decidă dacă și când e momentul potrivit ca să renunțe. Nu presa. Nu suporterii. Nimeni altcineva. Pentru unii, motivul retragerii e familia; pentru alții, accidentările, pentru alții, incapacitatea de a mai genera rezultate decente. Și alte, și alte motive. Dar ei, și numai ei, știu mereu cel mai bine când e momentul. Iar tot acest scenariu cu ‘retragerea la momentul perfect’ nu este decât propria noastră imaginație sau proiecție despre cum ar fi fost ideal; este ceea ce ne-am fi dorit noi pentru Roger, cuplat, bănuiesc, și cu o teamă ca nu cumva Federer să se umanizeze și să se demitizeze, adică să alunece în afara top 10 și să piardă meciuri în serie la diverși muritori de rând. Dragi fani ai lui Roger, stați pe pace: sunt convins că retragerea lui va fi exact atât de somptuoasă precum o merită! 
Ultimul argument? Faimoasa lui declarație de anul trecut, de la Shanghai, pe care n-o s-o mai traduc, că nu cred că mai e cazul:
“Sometimes you’re just happy playing. Some people, some media unfortunately don’t understand that it’s okay just to play tennis and enjoy it. They always think you have to win everything, it always needs to be a success story, and if it’s not obviously what is the point. Maybe you have to go back and think, Why have I started playing tennis? Because I just like it. It’s actually sort of a dream hobby that became somewhat of a job. Some people just don’t get that ever.”
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:
IBAN RO51RNCB0079145659320001
Asociația Lideri în Mișcare,
Banca Comercială Română
