Cum m-au convins Djokovic și Murray că am dreptate. Apoi că n-am. Apoi că am. Și tot așa

Cam cât de ciudată a fost semifinala asta? Un amestec de mediocru şi sublim, de dramă şi comedie, de spectacol şi banal. O bătaie în spatele blocului, începută după ce rivalii s-au jucat cu aceeaşi jucărie stricată. Şi, dintr-o dată, neanunţat de nimic, iadul s-a dezlănţuit. Pumni, palme grele, dar şi câte un tras de păr mai puţin bărbătesc, ascuns printre loviturile maiestuoase. 

Cam aşa a fost acest Djokovic – Murray. Da, e un meci epic, dar ridicat pe temelia unui început urât, meschin. Da, e un meci cu răsturnări de situaţie interminabile, dar grefate pe inabilitatea ambilor de a profita de situaţiile avute. Da, un meci cu foarte multe lovituri direct câştigătoare, dar şi cu imens de multe greşeli neforţate.  

Da, e un meci care ne-a luat aerul. Dar în contextul în care însuşi Djokovic a rămas fără aer, la propriu.

O partidă fabuloasă, dar ciudată. Şi cu atâtea mingi de break? Au fost 50! 

O mulţime. Dintre care au fost concretizate doar 18, ceea ce spune o parte din povestea meciului. Multe şanse ratate, pe rând. Maestru de ceremonii, Murray. Scoţianul a început incredibil de prost. Cu impresia că şi-a schimbat atitudinea, mi-am închipuit, nu foarte convins totuşi, că va sări la gâtul lui Nole din prima. Sau, în cel mai rău caz, că va ţine ritmul uşor. Dar Murray a fost aproape inexistent în ceea ce a fost, cu siguranţă, cel mai urât set de semifinală de Grand Slam din ultimii ani. Nu că sârbul ar fi jucat mai grozav. Doar că a a greşit un pic mai cu măsură – 15 greşeli neforţate, faţă de cele 20 ale lui Andy. Suficient cât să ia setul inaugural. 

S-a continuat la fel în setul 2, iar Nole a făcut break, şi se părea că vom asista la clona imperfectă a finalei de anul trecut, câştigată lejer de Djoker. A fost primul moment în care Andy a ieşit la interval, demonstrând, în fine, că poate răspunde bine la adversitate. Scoţianul (sau britanicul, după caz. Ştiţi glumele fanilor englezi? Când câştigă, e britanic. Când pierde, e scoţian) s-a redresat la timp şi a instrumentat o serie de game-uri, cu mici poticneli, pe un fundal în care Novak a început să se sufoce. Pe măsură ce raliurile deveneau mai intense, iar nivelul începea să crească, sârbul respira tot mai greu, arătând aproape scary în anumite momente. 

Cu 1-1 pe tabelă, a venit crucialul set trei, atât de important în economia meciurilor pe care scrie “maraton de cinci”. Aici este unul dintre momentele pe care Murray şi le poate imputa. De trei ori a făcut break, în condiţiile în care Djokovic părea efectiv stors, şi de fiecare dată Andy a ratat ocazia desprinderii. Era momentul ideal să atace mai mult, să preia iniţiativa, să nu-l mai lase deloc pe sârb în joc, să-i închidă acestuia toate uşile în nas. Era important să facă asta, pentru că orice game câştigat, oricât de greu, oricât de chinuit, îi inducea sârbului, un luptător prin excelenţă, ideea că poate să-şi revină, că se poate agăţa de adversarul său. Dacă Murray i-ar fi limitat oportunităţile oferite, lucrurile ar fi putut sta altfel. Şi aici scoţianul a arătat că a rămas la fel de temător ca în trecut.

Ori Djokovic este exact opusul. Un actor veritabil, îndrăgostit de ideea de a fi în centrul atenţiei, teatral în gesturi, exprimări şi porniri, Nole s-a agăţat de tot ce-a putut şi, în aşteptarea unui moment mai bun, şi-a construit revenirea în joc. Chiar dacă n-a putut evita pierderea setului, care s-a produs în tiebreak, sârbul a sărit grămadă peste adversarul său în debutul setului patru. Care moment a fost unul deosebit de important. Şi din nou Andy ar fi putut aborda altfel. Surescitat de avansul de un set luat pe tabelă, Murray trebuia să nu cedeze deloc momentul. Era clipa în care putea să-l trimită acasă pe Djokovic, să-i arate, cumva, că nu mai e cale de întors.

În loc de asta, ce s-a întâmplat? Novak a făcut dublu break, situaţie în care Murray a refuzat complet să mai lupte, cedând, practic, fără opoziţie setul. Sacrificarea setului a contat pe plan mental. În timp ce Djokovic a intrat în decisiv cu ascendentul unui 6-1 care a şters orice urmă din gustul amar al setului trei, Murray a avut dificultăţi în a-şi reporni motoarele oprite.

Şi asta s-a văzut în ultimul set până la un punct. Deja se juca la un nivel fantastic. Un, din nou, pasiv Murray s-a trezit cu un break în spate şi la 2-5, 30-30. A fost o altă perioadă a jocului în care Andy a surprins, dar de data asta plăcut. O revenire absolut senzaţională a acestuia a nivelat scorul la 5-5. Ba mai mult. Murray a avut două mingi de break consecutive şi oportunitatea de a servi pentru meci şi pentru calificarea în a treia finală consecutivă la Melbourne. Le-a ratat, dar aici nu i se mai poate imputa nimic, pentru că s-a văzut dârzenia incredibilă a lui Novak.

Într-un meci care l-a epuizat fantastic, care l-a târât prin toate stările şi problemele posibile, liderul mondial s-a comportat aşa cum se comportă un lider mondial. A spulberat teoriile cum că ar fi deja consumat mental, că nu mai are şanse să repete reuşitele din 2011, s-a ridicat de pe jos şi, în momentul cel mai greu cu putinţă, cu înfrângerea la doar câteva puncte distanţă, a performat.

A avut ultimul cuvânt într-o semifinală ciudată, dar sublimă: 6-3, 3-6, 6-7 (4), 6-1, 7-5. Aproape cinci ore de joc brutal, în care, pe rând, cei doi mi-au confirmat, apoi infirmat, apoi iar confirmat ceea ce ştiam despre ei, reacţiile pe care le  bănuiam că o să le aibă. Un meci cu posibile efecte în viitorul pe termen scurt al celor doi. Pe de o parte, i-a întărit poziţia lui Djokovic, care, indiferent de rezultatul din finală, a demonstrat că “e pe bune”, că ascensiunea lui este ireversibilă şi că nu se va da prea curând la o parte. Pe de altă parte, e meciul care l-ar putea relansa pe Murray. Pentru că, indiferent de ezitările amintite mai sus şi în ciuda startului slab, Murray s-ar putea să fi ieşit un jucător mult mai bun şi mai complet din acest maraton cu Nole.