Tenis la 42 de grade. Vara australiană îi pune pe jucători în situații imposibile

Dacă n-aș fi văzut poza de deasupra, nu aș fi scris articolul. E de ieri, de la Sydney; a fost, o vreme, pe site-ul oficial al turneului, înainte de a fi scoasă, curios sau nu. M-am uitat lung la ea, apoi mi-am adus aminte de sutele de comentarii, de pe Internet sau de aiurea, în care jucătorii de tenis, indiferent de nație și de locul în clasament, sunt făcuți adesea cu ou și cu oțet pentru că dau rame, își pierd concentrarea, pierd seturi de la 5-1 sau meciuri de la set și break avans și tot felul de alte “păcate” capitale precum cele enumerate.

Apoi m-am mai uitat o dată la imagine și mi-am adus aminte ce se întâmplă atunci când joc eu tenis la peste 30 de grade. Nu-i tocmai plăcut. Sau ce s-a întâmplat în unica ocazie când, prins în mrejele unui turneu pentru amatori în care, întâmplător, mi-am întâlnit un bun prieten fix în turul 1, am jucat tenis la 40 de grade, așa cum se întâmplă zilele astea, în Australia. Era ora 1 în amiaza mare, ora Saharei, și țin minte că îmi verificam din minut în minut încălțările, având mereu certitudinea că s-au topit pe zgura încinsă. Amândoi oameni tineri, în puterea vârstei, obișnuiți cu efortul, dar reduși, după câteva minute de alergare, la doi saci plini, fierbinți și inerți. Mă simțeam torturat de-a dreptul, inspiram gogoloaie de foc, capul îmi fierbea de parcă cineva i-ar fi deșurubat capacul și ar fi turnat apă clocotită înăuntru. Fiecare minge care se întorcea de la Radu, adversarul-amic, echivala cu un cuțit încins, înaintând, călare pe o flacără imensă și roșie, către pachetul mare de unt care eram eu. Mi se împăienjeniseră ochii, finalul nu se mai vedea nicăieri. Am pierdut, dar cui îi mai păsa, am fost fericit că niciunul dintre noi n-a trebuit să cheme Salvarea. Sigur, nu ne obligase nimeni să jucăm, organizatorii ne-au zis ceva de o semnătură și o răspundere, sau așa mi s-a părut, nu mai sunt sigur, pasiunea pentru tenis a învins și atunci, ca-n atâtea alte ocazii. 

Așadar, cam în condițiile astea se joacă acum în Australia. “E atât de cald încât ai putea prăji un ou pe asfalt” – e o expresie pe care o auzim uneori. Aparent, nu e doar o expresie. Trucată sau nu, nici nu contează. Fenomenul chiar se întâmplă, s-a mai întâmplat și în 2009 când același gen de imagini a făcut multă vâlvă pe Internet. La Sydney, metropola care găzduiește, în aceste zile, atât un turneu ATP, cât și unul WTA, ultima repetiție generală înainte de Australian Open, termometrele au urcat până la 41,4 grade Celsius. Cu spectatorii refugiindu-se la umbră sau la terase, jucătorii au rămas aproape de unii singuri în stadioanele încinse, luptându-se nu doar cu adversarii, ci și cu valul de căldură. “Nu prea înțelegeam ce se întâmplă”, a spus Na Li, venită direct de la ceva mai frigurosul Shenzhen, unde a câștigat un titlu săptămâna trecută. Ca să reziste, și-a ascuns corpul în acele prosoape cu gheață care-ți coboară, cât de cât, temperatura corpului.

Svetlana Kuznetsova, rusoaica despre care vă povesteam ieri că n-ar mai fi de acord cu întreruperea meciurilor din cauza căldurii, trebuie că și-a schimbat părerea între timp. Meciul ei, câștigat cu Caroline Wozniacki, le-a epuizat pe cele două. Daneza a chemat trainerul în decisiv, din cauza unei stări de leșin, în vreme ce Sveta admite că nu știe cum ar fi scos-o la capăt dacă nu era o pauză de 10 minute, un heat break decis de arbitrul turneului între seturile 2 și 3. “Jucătorii și jucătoarele trebuie să fie gata să joace pe căldură, pe vânt, pe frig, oricum. Suntem ca iron women”, a găsit Kuzi puterea să glumească.

Și Agnieszka Radwanska, altminteri mereu calculată și cu capul pe umeri pe teren, a dat un semn de amețeală. După ce a învins-o pe japoneza Kimikko Date-Krumm, Aga s-a dus fix către banca acesteia și a încercat să-i adune lucrurile și să plece cu ele, neînțelegând, cât pentru o secundă de uluială, că nu e unde trebuie. Jelena Jankovic s-a plâns că simțea că-i explodează capul, iar mai multe alte jucătoare au cerut intervenții medicale, acuzând insolația.

“E prea cald pentru tenis. E cald pentru toată lumea, pentru jucători, pentru copiii de mingi, pentru spectatori”, a spus Aga. “Tot ce-am încercat a fost să-mi țin cumpătul și încerc să supraviețuiesc, cumva. Aș prefera oricând să joc noaptea, dacă trebuie, ca să nu intru pe teren pe căldura asta”.

Să punem altfel lucrurile. E atât de cald în Australia, încât, ca să ilustreze noile condiții meteo, Biroul de Meteorologie australian a mai băgat o culoare în plus. Nu mai erau suficiente nuanțe. Pata violetă pe care o vedeți pe harta de mai jos este o nouă apariție pe indexul căldurii și reprezintă, atenție, 54 de grade Celsius.    

Când îi întrebi, jucătorii își aduc aminte de Australian Open 2009 drept turneul cu cele mai lungi și insuportabile călduri.

Dar ce se întâmplă în astfel de situații din punct de vedere al regulamentului? La Australian Open, ca și la Sydney, există ceea ce se cheamă Extreme Heat Policy, o regulă extrem de complexă, care ia în calcul diverși factori, precum umiditatea, vântul, radiațiile și, evident, temperatura, și determină, după un algoritm, gradul de disconfort până la care jucătorii sunt lăsați să joace. Însă decizia finală e, cel mai adesea, la discreția directorului turneului, care, nu-i așa, mai are și alte lucruri pe cap de care trebuie să țină cont, cum ar fi programul din cale afară de congestionat al… ei bine, al tuturor: jucători, televiziuni. Caravana circuitului trebuie să-și vadă de orele ei foarte exacte și orice întârziere înseamnă complicații suplimentare și, într-un final, bani pierduți. Și nimeni nu vrea să piardă bani, ca atare, turneul merge înainte. Ceea ce, evident, din considerente (spectatori, dar mai ales sănătatea jucătorilor), nu-i deloc o idee strălucită.

Așa că pe viitor, când mai criticăm un jucător pentru că a pierdut un meci simplu – știm noi sigur că era simplu – poate n-ar strica să ne gândim o secundă, numai o secundă, că sunt mii de detalii care ar fi putut avea un rol în acel rezultat, printre care și astfel de factori.