Del Potro: Revenirea

Ar putea fi un bun titlu de film, un potenţial box-office hit la Tennis-wood, dacă aşa ceva ar exista. Ar fi urmarea firească a primei părţi din seria lui Juan Martin, o primă parte care s-ar putea numi “Explozia”. 

În 2009, Juan Martin Del Potro reuşea inimaginabilul, devenind primul jucător (şi a rămas şi singurul) care a câştigat un Grand Slam din ultimele 28 disputate, altul decât tripleta Federer – Nadal  – Djokovic, impunându-se în epica finală de la US Open, una care dobora şi ultima fortăreaţă în care Federer mai deţinea întregul control. N-a fost doar victoria la Federer care a impresionat. În semifinale, argentinianul îl spulberase pe Nadal, 6-2, 6-2, 6-2, în ceea ce era a treia sa victorie consecutivă la Rafa. Cu doar un an înainte, Del Potro devenea primul jucător din istorie care câştigă primele sale patru titluri în tot atâtea turnee (Stuttgart, Kitzbuhel, Los Angeles, Washington), serie translatată în 23 de victorii consecutive.

Pe 11 ianuarie 2010, urca pe locul 4 în lume şi toată lumea era a lui. Cel poreclit “Turnul” părea un candidat cert pentru toate Grand Slam-urile care aveau să urmeze. Stilul său, cu un serviciu excelent şi cu un forehand nimicitor, reverul cu două mâini capabil să-i aducă puncte în momentele cheie, plus înălţimea care îi permite să returneze mingile înalte, cu topsin, precum cele ale lui Nadal, de exemplu, îl transforma într-un adversar redutabil pentru oricine. 

În loc de începutul drumului spre glorie însă, pentru Del Potro a început ce putea fi chiar sfârşitul. Accidentat la încheietura mâinii drepte, Juan Martin a ratat aproape tot anul 2010, iar, la revenire, întârzierea unor rezultate decente l-a aruncat până pe locul 485. 

Al doilea urcuş a fost anevoios. În 2011, după câteva turnee în care a fost acceptat prin dispensă specială, a reuşit, într-un final, să câştige primul său titlu de după revenire, la Delray Beach, urmat de un altul, pe zgură, la Estoril. Eliminările în turul 3 la Roland Garros şi US Open şi în turul 4 la Wimbledon au amintit şi ele, cu precizie chirurgicală, că Del Potro s-a întors, însă e departe de nivelul la care ajunsese în 2009. Treptat însă, tenismanul sud-american a adunat punct cu punct, reîntorcându-se în top 20, în timpul verii trecute, iar, mai recent, în top 10. La Australian Open 2012, Juan Martin a ajuns până în sferturi, cel mai înalt prag într-un Slam atins de el de la triumful din 2009. Apoi, fidel principiului că o schimbare masivă din când în când nu poate decât să facă bine, Del Potro a ales să joace pentru prima oară în turneele indoor europene din februarie.

Două finale în două săptămâni, ca în vremurile bune din 2008

L-am văzut live la Rotterdam, supravieţuind unui meci greu cu Llodra, în primul meci, apoi triumfând lejer cu Karol Beck şi cu Victor Troicki, înainte de a-l distruge, efectiv, pe Tomas Berdych. “E prima mea victorie la un jucător de top 10 anul acesta şi mă bucur mult, îmi confirmă că sunt pe drumul cel bun. Dar mai am mult de muncă”, spunea argentinianul. Acel “mai am mult de muncă” se repetă obsedant în toate declaraţiile lui şi i-a permis să accepte cu uşurinţă, fără să se blameze prea mult, o nouă înfrângere la Federer, în finala de la Rotterdam.

A luat cu el momentul bun din Olanda, translatându-l în alte câteva victorii impresionante la Marseille. Pe drum, i-a eliminat pe Davydenko, Gasquet şi Tsonga. Adversari grei, incomozi, succese ca nişte cărămizi imense la moralul însetat al lui Delpo. Triumful de azi, din finala cu Michael Llodra (6-4, 6-4), a venit ca o încununare firească a întregii poveşti. Al 10-lea triumf pentru el, abia al treilea de la US Open 2009 încoace. Primul trofeu al anului. A 13-a victorie din 16 meciuri jucate în 2012. Şi garanţia că lucrurile încep să se întoarcă la normal. 

Ca totul să aibă happy-end, Del Potro trebuie să lucreze acum la un nouă producţie: Del Potro – A doua viaţă. Filmările vor începe chiar de mâine, la Dubai, un examen şi mai serios. La cum ne-a învăţat argentinianul, lansarea noului blockbuster nu poate să întârzie prea mult.