Ivan, final de drum. Ljubicic, refugiatul de război ajuns un domn printre gentlemanii tenisului

La 33 de ani, Ivan Ljubicic și-a spus ultimul cuvânt în circuit. A simțit că a venit momentul în viața sa pentru altceva. “Când corpul necesită un timp și eforturi mult prea mari pentru refacere și antrenament, e un semn important că lucrurile nu mai pot dura. Meciurile propriu-zise sunt cea mai ușoară parte din întreaga ecuație. Dar când realizezi că 80 sau 90 la sută din timpul antrenamentelor e petrecut încercând să faci față durerilor de tot felul, că pregătirea și călătoriile către diversele turnee nu mai reprezintă ceva amuzant, e cazul să renunți”, și-a explicat el decizia. A contat mult și faptul că are și o familie tânără, cu doi copii, Leonardo, de 3 ani, și Sara, născută anul trecut, în noiembrie. Iar cel mai elocvent exemplu despre actuala ordine a priorităților pentru Ivan este chiar propria descriere de pe contul de Twitter:

A ales să se retragă la turneul de la Monte Carlo, acolo unde locuiește și de unde-și amintește primul rezultat relevant al carierei de profesionist. “Tenisul cel mare a început aici pentru mine. În 1999, am venit din calificări și i-am învins pe Andrei Medvedev (n.a. finalist la Roland Garros) și Evgheni Kafelnikov. E un loc special. Simt că am luat decizia potrivită pentru a pune punct carierei aici, e locul cel mai potrivit pentru asta”. 

1999 a fost, într-adevăr, anul în care Ljubo a făcut pasul cel mare în lumea bună a tenisului de înalt nivel, după o carieră plină de reușite la nivelul juniori; printre alte performanțe, Ivan câștiga, împreună cu Zeljko Krajan, actualul căpitan al echipei de Cupa Davis a Croației și fostul antrenor al Dinarei Safina, Orange Bowl la dublu. Iată-i pe cei doi, într-una din rarele imagini ale lui Ljubicic cu păr:

Doi ani mai târziu, în 2001, Ljubicic a câștigat primul său titlu la profesioniști, impunându-se în turneul de la Lyon, după un parcurs în care a învins jucători ca Gustavo Kuerten, Gaston Gaudio și Marat Safin. Trei câștigători de Mare Șlem, trei nume grele, elocvente pentru epoca în care s-a afirmat masivul croat. Ljubicic n-a ajuns niciodată la un astfel de nivel, succesul adevărat în turneele de Grand Slam ocolindu-l cu încăpățânare. A fost eliminat adesea în fazele timpurii ale celor 4 Slam-uri. Spre exemplu, la Wimbledon și la US Open n-a trecut niciodată de turul 3. Cel mai bun an al lui la acest nivel a fost 2006, când a atins sferturile la Australian Open (eliminat de surprinzătorul finalist Marcos Baghdatis) și semifinalele la Roland Garros (învins de Rafa Nadal).

Același an i-a adus și prezența cea mai înaltă în clasamentul ATP din întreaga lui carieră, locul trei. Bonus: calificarea, pentru al doilea an consecutiv, la Turneul Campionilor. Primul lucru pe care și-l aduce aminte despre momentul când locul trei a devenit o evidență matematică? A intrat relaxat în vestiarul său, unde a dat de Michael Llodra gol pușcă. A fost maniera originală a hazosului francez de a-l felicita pe Ivan pentru performanța realizată.

Cel mai important titlu, Mastersul de la Indian Wells, din 2010

Dacă n-a adunat prea multe satisfacții la nivelul Grand Slam-urilor, Ivan a mai compensat în celelalte turnee. Totalul titlurilor sale este de 10: primul, cum spuneam, la Lyon, în 2001 (6-3, 6-2 în finala cu El Aynaoui), ultimul, în 2010. Nu întâmplător, acesta din urmă a fost și cel mai important moment al carierei: un triumf fantastic la Indian Wells, neanunțat de nimeni și de nimic, după un parcurs senzațional, în care i-a eliminat pe câțiva dintre oamenii momentului în tenisul masculin: Novak Djokovic, în turul 4, pe Rafa Nadal, în semifinale, campionul en-titre, și pe Andy Roddick, în finală, cu un dublu 7-6, 7-6. Cumva asemănător cu parcursul reușit la Lyon, cu ani în urmă, un arc peste timp pentru Ljubicic. Pe lângă cele 10 titluri, croatul și-a mai trecut în cont și alte 14 finale pierdute. Trei dintre ele, în finale de Masters, iar ultima, chiar toamna trecută, la Metz. 

Dar succesul a venit pentru Ljubicic mai ușor în echipă. Tot ca un arc în timp, început cu acel succes de la Orange Bowl. Bronz la dublu, la Olimpiada de la Atena, alături de Mario Ancic, plus triumful istoric din Cupa Davis, cu echipa Croației, din 2005, dar și anii dedicați Consiliului Jucătorilor. Între 2002 și 2008, Ljubicic a fost parte marcantă a acestui organism despre care tot auzim în ultima perioadă. Ultimii doi ani i-a petrecut în calitate de președinte, fiind și singurul jucător activ din ultimii douăzeci de ani care a ocupat un loc în ATP Board of Directors, forul care conduce, în fapt, destinele tenisului masculin. Un mandat reușit, o impresie excelentă lăsată în urmă, motiv pentru care se vorbește acum despre probabilitatea revenirii lui într-o poziție din care să ajute tenisul. Mai cu seamă că momentul alegerilor se apropie. 

Refugiat de război, a fugit din orașul natal cu două rachete de tenis în brațe

Pentru un tip care a început totul ca refugiat de război, toate aceste realizări înseamnă enorm. Ljubo are dreptate atunci când spune că este foarte mândru de performanțele sale. Are și de ce. Născut în Banja Luka, Ivan a trebuit să reziste unor vremuri critice, când conflictul interetnic din fosta Iugoslavie se dezlănțuise. Cu sârbii controlând Banja Luka și cu o ostilitate pronunțată vizavi de populația de etnie croată, Ivan, fratele și mama acestuia au fugit cu un avion cargo și, după o călătorie de coșmar, care i-a purtat cu un autobuz prin Ungaria, sau pe jos peste granița slovenă, alături de alți refugiați, cei trei au reușit să ajungă la Rijeka, în actuala Croația. 

“Am realizat atunci cum e să fii refugiat de război. Și cât de importante sunt alte lucruri”, spune Ljubo, care a făcut întreaga călătorie nedespărțindu-se de două rachete.

“Ivan este un om de familie, are un caracter strălucitor. Întotdeauna m-am bucurat de compania lui. Este un lider natural”, l-a caracterizat Roger Federer. O declarație simplă, dar care surprinde cel mai bine felul în care Ljubo este privit de colegii săi de circuit. Ivan s-a bucurat întotdeauna de un respect nemărginit în lumea tenisului, un sport pe care nu l-a trădat niciodată și căruia i-a oferit toată energia, determinarea și seriozitatea de care e în stare. Până și maniera și momentul ales pentru retragere, într-o clipă în care încă ocupă un foarte decent loc 41 și la numai o jumătate de an de la ultima finală de turneu jucată, spune multe despre felul în care Ivan înțelege să respecte tenisul. Un caracter integru și o personalitate care impune prețuire, lui Ljubo i se va duce, cu siguranță, dorul. 

“A fost o călătorie fascinantă de la zero la ceea ce am ajuns astăzi. Și când zic zero, chiar vreau să spun zero. Sunt foarte mândru de ce am făcut și cum am făcut”. 

Video de rămas bun pentru Ljubicic