Toronto | Cronica imperfectă a unei finale care înțeleg că s-a terminat 6-3, 6-2

După atâta iarbă, a început sezonul de hard nord-american; este o perioadă în care iubitorii tenisului din România se delectează mai cu seamă cu rezultate, predicții și statistici reci, decât cu meciurile în sine, întrucât, să fim serioși, cine naiba stă până la 3 dimineața să-l vadă pe Djokovic jucând singur?! 

Ei bine, sesizând amorțeala și deprimarea post-Olimpiadă, am zis să-mi fac debutul pe treizecizero, corectând tocmai acest neajuns. Zic hai să scriu despre asta. Toronto, Canada, finala lui Nole cu Gasquet.  Cine se uită la tenis nu poate să nu realizeze raritatea unei astfel de întâlniri, într-o finală de turneu Masters 1000. Ultima dată (și singura) când Nole a pierdut la Gasquet a fost prin 2007, când Gasquet nu avea chelie; de atunci, numai victorii în straight sets pentru sârbul supranumit The Djoker, pentru glumele foarte, foarte bune pe care le face fără să și le pregătească de acasă. Chiar și așa, speram să fie un meci strâns. Dacă nu trei seturi, măcar vreun tie-break, ceva.  Eram, deci, curios cum o să reziste cel mai bun rever cu o singură mână din circuit (precizare destinată fanilor lui Roger, care tocmai au pufnit: bun înseamnă și constant, nu doar minunat, armonios, etc) în fața celui mai bun și mai plictisitor rever de două mâini din același circuit (precizare destinată fanilor lui Rafa, care, pe bună dreptate, mustăcesc: corect, și al lui Rafa e la fel de plictisitor).  

Meciul trebuia să înceapa la ora 2 a.m., dar nu-mi făceam iluzii – cine a mai pomenit meci de tenis care să înceapă la timp? Până și turneul de la Monte Carlo, săracul, sponsorizat de Rolex (!) a avut întârzieri. Nu puține, e adevărat, dar lungi.  Ca atare, ce drept aș fi avut să sper la punctualitate de la niște canadieni care își pierduseră din turneu mai toate vedetele inițial anunțate, și care luaseră la Olimpiadă o singură medalie amarâtă de aur?

Bun, la televizor nu avea cine să dea meciul. TVR-ul făcuse eforturi imense pentru a transmite Olimpiada, deci o odihna de 4 ani plus reluarea furtișagurilor se impuneau pe dată. Eurosportul s-ar fi băgat, dar n-aveau comentatori la ora aia (ori un meci de tenis neambientat cu “Uau”-uri si “Extraordinar”-uri platite este, practic, de neurmărit). Mai rămăsese doar Sport.ro, însă contractul pe care aceștia îl au cu PFA-ul “Becali-Porumboiu” nu le permite să transmită nimic altceva în intervalul orar 11:00-06:00. Chiar și încercările lui Cristian-Tudor Popescu de a comenta, moca, pe Pro Cinema, au rămas fără rezultat. Așadar, îmi rămăsese numai varianta streamului live, pe net (N.R: treizecizero.ro se dezice de aceste practici nedemne de sportul alb și își îndeamnă cititorii să uite pur și simplu de tenis atunci când și televiziunile românești o fac).

Finala începe aproape la timp, transmisia e impecabilă. Gasquet se mișcă bine, are 40-0 pe serviciul lui Nole, iar acum veți înțelege de ce am făcut imensa introducere de mai sus: mi-a picat netul, nu am văzut restul meciului! Ceva trebuia să scriu! Un pic de anger management și , în loc să mă culc, am scris rândurile de mai sus, onorându-mi astfel promisiunea editorială față de colegii de la treizecizero.ro, care mi-au adus-o concurentă pe post pe Raluca Olaru, crezând că asta mă va face să-mi livrez textele la timp, no matter what. Ei bine, a mers, fir-ar să fie! Bring it on, Raluco!     

A.N.R. (Adevărata Notă a Redacției): Întrucât, la Treizecizero.ro, ne place să ne cunoaștem cititorii, am decis că, atunci când va fi să ne mărim echipa, vom încerca să alegem chiar dintre ei. Codruț Baciu a debutat, de fapt, pe site, ca invitat, atunci când am făcut, cu ocazia finalei Roland Garros, un multi-interviu cu jurnaliști, fani ai tenisului din zona de business și cititori Treizecizero. De azi, Codruț trece de cealaltă parte a baricadei, și până ne decidem cum și în ce fel să procedăm, dacă îi facem o rubrică separată sau îl lăsăm să se joace liniștit, ne bazăm pe voi că îi veți aprecia atât subtilitățile, cât și stilul acid și, evident, diferit