Da, Simona gestionează cel mai bine astfel de bătălii! Oricât de bună ar fi ziua adversarei, Simona nu renunță. Iar titlul 20 e unul de poveste

Titlul 20 al carierei Simonei a venit în urma unui efort brutal, necesar ca să doboare o adversară inspirată și foarte valoroasă. Poate părea mult spus, dar victoria Simonei de la Dubai, prin felul în care a obținut-o în finală, dar și în traseul către finală, e una dintre cele mai prețioase ale carierei ei de până la acest moment.

Simona nu-și scoate adversarele de pe teren cu forță brută, troznind lovitură câștigătoare după lovitură câștigătoare în stânga și în dreapta. Nici nu iese învingătoare în multe meciuri doar pentru că e mai puternică fizic ori mai agresivă decât altele. E mereu ceva mai mult de atât.

Simona își câștigă multe meciuri într-un fel care o lasă pe adversară nelămurită, de cele mai multe ori: fără să-i fie clar ce a făcut greșit, de ce a pierdut sau ce ar fi trebuit să facă mai bine. 

Este situația pe care a descris-o foarte bine Marin Cilic la un moment dat, după un meci cu Rafael Nadal: „Nadal nu te bate. El te duce în cea mai adâncă parte a oceanului și te îneacă”.

Simona este exact același tip de jucătoare. Te face să crezi că ești în siguranță vreme bună. O poți domina și o poți răni, poți arunca ce ai mai bun înspre ea. Dar, de la un punct încolo, fără a-și atenționa în vreun fel adversara, Simona ajunge într-o *zonă* în care se activează, nu renunță orice s-ar întâmpla în jurul ei și găsește, cum-necum, o cale de a câștiga. Își scufundă, lent dar sigur, adversara. 

Finala de astăzi de la Dubai ne-a arătat, dacă mai era nevoie, că pe Simona nu o poți învinge ușor, oricât de înalt ar fi valul de încredere pe care ești urcat. Nici măcar faptul că te afli în cea mai bună perioadă a carierei și joci cel mai bun tenis al tău nu-i suficient; capacitatea ei de a se reseta mental și de a nu renunța e prea mare, chiar și pentru o jucătoare ca Elena Rybakina, care a jucat cel mai bun tenis al ei și a controlat bucăți importante din meci. A dictat, a dominat, a jucat exemplar, a fost într-o zi excepțională, dar a pierdut meciul. Pentru că, de fapt, Simona nu te bate, dar te poate duce în zone complet necunoscute, te ia la întrebări, te face să ai dubii și te sufocă cu acel refuz de a se da bătută. 

Meritul pentru una dintre cele mai frumoase și dramatice finale ale acestui sezon îi aparține și Rybakinei, care a impresionat pur și simplu. Ca joc, ca atitudine, ca rezistență. Ne-a scos perii albi și ne-a obligat să ne scoatem, la final, și pălăria.

Rybakina, în ciuda staturii, nu e doar o jucătoare agresivă și unidimensională. Forța ei nu vine doar din braț, nu face eforturi mari pentru a câștiga un punct și e foarte stabilă ca joc, dar și la nivelul picioarelor (e greu spre imposibil să o dezechilibrezi). Iar asta îi aduce două mari avantaje: nu greșește ușor și e foarte greu de împins în defensivă. Nu se lasă împinsă în spatele liniei de fund, nu o poți pune ușor în dificultate (vezi cât de greu i-a fost Karolinei Pliskova, dar și Simonei să lovească prin ea) și e mereu pregătită să contreze. 

Apoi, un alt aspect, poate cel mai important, e imprevizibilul jocului ei; asta o face și foarte greu de bătut. Tenisul ei, deși construit în jurul unor lovituri plate, nu e tocmai unidimensional, așa cum ne-am aștepta să fie, fiind vorba de o jucătoare masivă și foarte înaltă. Rybakina variază inteligent la serviciu (de aici și numărul mare de ași din acest an, fiind clasată pe primul loc), caută preponderent să-și scoată adversara în exterior prin cross-uri scurte și își dozează incredibil de bine loviturile, trecând cu o nonșalanță uluitoare de la o lovitură zdravănă, de-a dreptul brutală, la una neutră și moale. Atacă doar atunci când e bine poziționată și găsește mingea potrivită, știe cum să iasă din defensivă și nu ezită să stea în schimburi de mingi prelungite, dacă situația o cere.

De asemenea, Rybakina câștigă puncte importante la capitolul mental: e stabilă, nu pică dintr-o stare în alta, nu se exteriorizează și nu pare a se lăsa ușor pradă emoțiilor. Dovadă și că în finala de azi, deși era la capătul unei serii lungi de meciuri, Rybakina a refuzat să clipească până spre final, când se ajunsese în situația în care câștigătoarea urma să fie decisă de cine face prima o diferență de două puncte.

Și atunci, când adversara face multe lucruri bine, are și încredere, traversează și un vârf de formă, nu doar că asta îți aduce o presiune suplimentară, dar e și foarte greu să o destabilizezi. Pe Simona, toată această combinație a frustrat-o o vreme îndelungată. 

Simona a început acest meci căutând să deranjeze mai mult prin lungimea mingilor. A încercat să returneze lung și mai spre corpul Elenei, a alternat loviturile, mizând mai mult pe acele mingi rotunde. Dar n-a găsit mai deloc un echilibru, o ajustare potrivită: fie erau lovituri prea scurte, deci rapid pedepsite de Rybakina, fie mult prea lungi. 

La 2-3, un game ezitant, în care a alternat mult prea mult, i-a adus break-ul Rybakinei, break care a fost decisiv pentru soarta primului set, în condițiile în care Elena a servit impecabil, având un procentaj de 83% la punctele câștigate pe primul serviciu și salvând ambele mingi de break (venite la 5-4) cu ași. 

După încheierea primului set, Simona i-a spus antrenorului că e surprinsă de modul în care vine mingea de la Rybakina (când moale, când plat). „Dacă dă mai lent, fă pasul în față, fii pregătită și lovește. O să vezi când îți lovește mai lent, dar e important să nu te mai retragi, să nu mai rămâi pe spate. Când îți lovește tare, blochează; rămâi jos pe picioare și blochezi”, i-a spus Arti, sugerându-i, totodată să fie mai liniștită și să-și facă punctele pe mâna ei. 

Sfatul acesta „fă-ți punctele pe mâna ta” înseamna, indirect, că Simona trebuie să-și asume mai multe riscuri. Ca ea să aibă o șansă în fața unei adversare care nu prea i-a lăsat ferestre deschise în primul set din cauza serviciului foarte bun, era esențial să fie o idee mai agresivă, să-și câștige punctele pentru a o debloca și a-și recăpăta ritmul, dar fără a intra într-un joc de-a cine dă mai tare. Un joc pasiv și la așteptare ar fi încărcat-o și mai mult pe Rybakina, dat fiind faptul că vorbim de o jucătoare care iubește pur și simplu să dețină controlul, să simtă că ea e cea care conduce jocul. 

În cele din urmă, acest joc asumat și ușor agresiv (ușor agresiv comparativ cu al adversarei) i-a câștigat Simonei setul doi. Faptul că a fost mai incisivă la retur (vezi returul direct câștigător de la 4-3) și a făcut pasul în față ori de câte ori a primit câte o minge mai moale i-a permis, în câteva rânduri, să dețină controlul. Poate părea paradoxal, dar poziționarea ei în teren a fost mai defensivă în setul doi. Însă diferența a fost făcută de acele atacuri bine pregătite și de taxarea mingilor mai lente ale adversarei, Simona reușind să închidă setul cu 13 lovituri direct câștigătoare, față de doar opt ale adversarei. Diferență enormă, dacă ne gândim la agresivitatea și viteza în execuții avută de Rybakina întregul meci. 

Simona a făcut asta cu niște eforturi uriașe, refuzând pur și simplu să cedeze, în condițiile în care Rybakina n-a părut deranjantă de nimic din jocul Simonei. De la 1-4 și mingi de 1-5, Elena a revenit pe serviciu la 3-4. N-a avut nicio teamă în a sta în raliuri prelungite cu Simona, ba chiar părea că le caută la un moment dat (câte jucătoare din circuit sunt capabile de așa ceva?) și a câștigat majoritatea schimburilor cross-cross (câte jucătoare fac asta?). Nivelul Simonei n-a fost extraordinar, dar a ajustat ce era de ajustat și a ieșit din încercuire, chiar dacă au fost momente în care și-a pierdut din claritate și a fost nemulțumită de multe execuții.

A fost tipul acela de set câștigat mai mult cu mintea, cu mici ajustări tactice venite la momentul potrivit și cu aceeași ambiție de a refuza efectiv să cedeze. 

Nemulțumirea Simonei venea, în principal, din faptul că știa ce trebuie să facă, dar execuția îi juca feste: nu reușea sub nicio formă să o dezechilibreze în vreun fel pe Rybakina, nici prin retururi lungi, nici prin schimbări de direcție, nici prin raliuri prelungite, nici prin defensiva ei foarte bună. Rybakina a avut toate răspunsurile, ba chiar și ceva în plus. Iar când a fost cu spatele la zid și Simona a servit la 6-5 pentru meci, n-a avut nici cea mai mică ezitare: și-a luat serviciul înapoi cu o dezinvoltură incredibilă și un curaj nebun, împrăștiind retur câștigător după retur câștigător.  

Arti a încercat (și a reușit) să o calmeze pe Simo la mijlocul setului trei, reamintindu-i că e jucătoarea care gestioneză cel mai bine astfel de momente și e important să vadă imaginea de ansamblu, să nu se mai supere pe anumite lucruri mici care nu îi ies. „Luptă! Și fii bună cu tine”, și-a încheiat Arti discursul. 

Precum a făcut tot meciul, asta a făcut și de la acel moment, confirmând credința lui Arti că, într-adevăr, ea e cea care se descurcă cel mai bine în astfel de momente. A luptat, s-a agățat și a încercat să găsească o cale să iasă la liman. Nu i-a fost ușor, a trebuit să reziste în fața unor adevărate bombardamente, a fost dominată, a fost întoarsă de la 6-5 și dusă în tiebreak, a revenit de la 3-4 cu mini-break și a câștigat meciul.

Pentru că oricât de puternică ar fi adversara, oricât de puternic ar lovi adversara și oricât de bună ar fi ziua adversarei, marea calitate a Simonei e că nu renunță. Niciodată. Stă acolo, rămâne aproape, așteaptă să treacă furtună, își joacă șansele, își găsește resursele și, în cele din urmă, câștigă meciul și merge mai departe.