E cazul să-i dăm un pic de credit lui Djokovic. Chiar și la înfrângeri

Novak Djokovic, fostul și viitorul lider mondial, a pierdut în turul 2 la Paris, în fața lui Sam Querrey dintre toți oamenii, și, pe undeva previzibil, toată lumea s-a năpustit cu criticile și, mai grav, cu bănuielile asupra sârbului. Ce-i drept, e o înfrângere surprinzătoare, curioasă, neanunțată. Omul nu mai pierduse în primul meci jucat într-un turneu, oricare ar fi fost el, de la Miami 2010. Exceptând controversatul Madrid, Nole a ajuns cel puțin în semifinale la toate turneele la care a jucat în acest an, o performanță absolut remarcabilă. Iar ca să piardă un meci după ce câștigase primul set? Asta s-a întâmplat doar de trei ori în ultimii doi ani și jumătate.

Am citit o mulțime de reacții la adresa lui Djokovic, multe dintre ele de-a dreptul virulente. Oamenii bat apropo-uri, mai mult sau mai puțin fine, sau o spun de-a dreptul: ei cred că Novak nu și-a dat silința ca să câștige acest meci. Că a fost o înfrângere programată. Conform acestei teorii, altminteri logică, până la un punct, sârbul a preferat să-și asigure astfel câteva zile în plus de odihnă înainte de Turneul Campionilor de săptămâna viitoare, ultima miză a unui 2012 încărcat până la refuz. Ca atare, ar fi cedat de bună voie.

Sigur, când te cheamă Djokovic, conduci cu 6-0, 2-0, îți faci adversarul să arate caraghios preț de o jumătate de ceas și totuși, pierzi, riști să ridici niște sprâncene. E convenabil să cădem cu toții în capcană, dar cred că ar fi mai bine să facem un pas în spate și să vedem imaginea de ansamblu.

Ne plângem cu toții că jucătorii din Big Four au câștigat ultimele vreo o mie nouă sute patruzeci de turnee importante, că nu lasă nimic pe masă și cu toate astea, când se ivește, în sfârșit, o șansă reală ca niciunul dintre ei să nu ridice trofeul duminică, căutăm nod în papură. Vrem ca Nole-Roger-Andy-Rafa să aibă o opoziție mai puternică, să fie împinși până pe marginea prăpastiei, eventual și dincolo de ea, vrem să-i vedem mereu în situații limită, sub presiune. Le cerem imposibilul, iar ei s-au obișnuit să-l livreze cu regularitate. Ne-am obișnuit așa și ne e bine, ne place. Cu toate astea, ni se pare ciudat și de neînțeles când unul dintre ei cedează sub apăsarea genunchilor, când un altul e înconvoiat de proprii demoni, altul, la 31 de ani, ajunge, la final de an, să acuze oboseala, iar al patrulea îndrăznește să piardă la un jucător de top 30.

Uităm un lucru. Că restul jucătorilor, cei de la locul 5 în jos, sunt atleți profesioniști, care beneficiază de cea mai bună pregătire fizică și mentală, că au, la rândul, un talent imens la dispoziție și că, în tenis, într-o bună zi, oricine poate bate pe oricine. Nici Djokovic, nici Rafa, nici Murray, stupoare, nici măcar Federer nu sunt super-oameni. Nu sunt roboți. Au voie să greșească, au voie să se simtă blazați, nemotivați, neinspirați. Au voie chiar să-și aleagă turneele la care să-și dea un interes mai mare. Au voie să nu le pese. Și, într-un final, au voie să și piardă.

Am văzut meciul. Djokovic l-a făcut pe Querrey să pară ridicol la început. Dar există întotdeauna într-un meci de tenis un moment de răscruce, de cumpănă, care poate da totul peste cap. Poți să-l ratezi, sau poți să profiți din plin de el. Nu știu când a fost momentul de răscruce pentru lunganul american, cert e că la 0-2 în setul 2, chiar dacă îl pierduse pe primul la zero, era doar un break de recuperat. Unul singur. Odată recuperat, Querrey și-a reglat respirația, ritmul și jocul, a început să lovească plat și aspru, a servit bombă după bombă și a intrat în joc. Câteva puncte aici, câteva, dincolo, și, dintr-o dată, americanul s-a strecurat în decisiv, adjudecându-și la mustață tiebreak-ul.

Mă rog, nu chiar dintr-o dată. Jocul lui Djokovic a coborât brusc în intensitate. Ușor palid și îngândurat, lui Djokovic i-a lipsit răutatea și dârzenia-i caracteristică. A devenit reținut în execuții. L-a costat. N-a mai mers nimic. A fost una dintre acele zile.

Și aici, e cazul să facem o paranteză. Cu câteva zile în urmă, Novak a plecat pe nepusă masă din Paris, cu destinația Serbia. Zvonurile care au circulat pe Internet n-au fost chiar nefondate – organizatorii turneului s-au temut până în ultima clipă că Nole s-ar putea retrage. De ce? Tatăl său, Srdjan, a fost internat cu probleme respiratorii acute. Nu se știu prea multe, cert e că, potrivit unchiului jucătorului, Srdjan va mai sta cel puțin 10 zile în spital, dar că “răul a trecut”. Și se mai știe că acesta a mai avut probleme cu inima în trecut, și că a ignorat, adesea, sfaturile medicilor, preferând să urmărească meciuri, deși nu întotdeauna avea voie. Întrebat la conferință, Djokovic a preferat să evite un răspuns franc: “Am avut o perioadă foarte dificilă în ultimele două săptămâni. S-au întâmplat lucruri, am o mulțime de gânduri în cap”, a lăsat el să-i scape un mesaj criptic.

Revenim la meci. N-a fost “blat”, n-a fost un eșec premeditat. Jucătorii de locul 1 nu fac astfel de lucruri. Nu-ți periclitezi munca de o viață printr-un scenariu de prost gust. Chiar și sub nivelul său obișnuit, Novak tot a avut șanse să revină în decisiv. A avut șanse de break. E corect spus că nu e o înfrângere care îl afectează prea mult (locul 1 e deja asigurat, iar odihna suplimentară e binevenită). Însă nu e una pe care s-o fi oferit pe tavă, cu intenție. Nu sunt naiv nici pe departe: sunt foarte conștient de zona gri a tenisului profesionist, de jucătorii din subsolul clasamentului, asupra cărora planează tot soiul de suspiciuni, doar pentru că sistemul nu e încă suficient de bine pus la punct în așa fel încât banii câștigați din turnee să le permită să-și întrețină cariera. Dar să nu confundăm persoanele și nici situațiile.

A fost un context în care mai multe planete s-au aliniat într-un fel, iar consecința a fost că s-a terminat cum s-a terminat. Problemele tatălui, locul 1 deja acontat, perspectiva Londra, propriile-i probleme de sănătate (o răceală puternică). Adunate, toate au creat un soi de confort cu ideea de înfrângere. Nu trebuie să-ți propui să pierzi. Ci doar, subconștient, să nu-ți dorești la intensitatea obișnuită. O scădere cu 10, 15 procente a intensității, plus un complex de împrejurări potrivnic (cine a văzut meciul poate a reținut seria de 5 sau 6 mingi câștigate cu fileul de Querrey într-un interval foarte scurt – absolut frustrant) și orice jucător, chiar și Djokovic, devine vulnerabil. A fost one of those days.

Pe de altă parte, Novak ar trebui să-și pună problema de ce este în situația de a isca atât de ușor astfel de suspiciuni. “Exact când credeam că s-a potolit…”  – am auzit din trei surse diferite aceeași idee, exprimată aproximativ similar. Există, iată, concepția cum că Nole nu e tocmai ușă de biserică. Și toate eforturile lui de PR din ultimii doi ani – fără glume proaste, declarații mereu corecte, respectuoase – își arată acum limitele. Pentru că fanii știu cum s-a “lansat” Nole. Până și acum, la Paris, a ieșit în prim-plan, intrând pe teren purtând masca lui Darth Vader. Oamenii îl țin minte pe actorul Nole, pe prea-glumețul Nole. Au sentimentul că Nole al lor nu e de încredere.      

Djokovic a avut un an greu, atât pe teren, cât și în afara lui. 2012 a fost greu din prima, pentru simplul motiv că-i urma stelarului an 2011, cu toate acele performanțe și recorduri uluitoare. E greu să lupți cu așa ceva. Pe urmă au apărut tot soiul de situații complicate, de obstacole. Moartea bunicului, de care era foarte apropiat. Apoi primele eșecuri la Nadal. Finala pierdută agonizant la Roland Garros, când a fost atât de aproape de a deține toate cele patru Slam-uri, concomitent. Apoi, lecțiile încasate de la Federer, exact într-un moment în care începuse să-l controleze pe elvețian. Pierderea primului loc. Și, după ce și Nadal, și Federer au întors roata în confruntările directe, a venit până și rândul lui Murray să-l bată: JO, apoi US Open. Acum, problemele cu tatăl. Multe clipe în care ar fi putut să cedeze cu totul.

Cu toate astea, Nole a traversat admirabil un an greu de tot. Are cele mai multe victorii din circuit în 2012, are 3 finale de Slam și 6 de Masters. Are titlul la AO. Are o constanță nemaipomenită în rezultate, care merge braț la braț cu fantasticul său spirit de luptă. Iar de luni, are din nou locul 1 în brațe.

Poate că ar fi, totuși, momentul să îi dăm credit. Mai mult credit.