Era nevoie de un Goliath pentru ca David să câștige | Ferrer triumfă la Paris, primul Masters din carieră!

Până acum, doar doi calificaţi au mai câştigat un Masters 1000: Roberto Carretero, la Hamburg 1996 şi Albert Portas, la Hamburg 2001. Motivul pentru care niciunul din cele două nume nu vă spune probabil nimic este că, în ambele cazuri, a fost primul şi unicul titlu câştigat de cei doi. Din perspectiva asta  (superstiţioasă) poate e mai bine că Jerzy Janowicz, noul copil teribil al ATP, n-a câştigat un ditamai Mastersul de la prima strigare. E bine însă că a ajuns într-o finală şi a văzut pe propria piele (cearcănele lui de săptămâna asta spun povestea mai  bine decât orice interviu) ce îi trebuie ca să câştige un astfel de turneu.

Am o bănuială că o finală de orice (nu numai a unui turneu de tenis) schimbă radical datele problemei, în sensul că, dintr-odată, ai ceva de pierdut: trofeul. Până la finală, sunt meciuri pe care dacă le câştigi, câştigi o şansă suplimentară, ceva ipotetic, promisiunea unui nou meci. În finală, promisiunea se concretizează dintr-o dată şi o poţi vedea cu ochii tăi pe marginea terenului pe o măsuţă drăguţă: trofeul, cupa, sau, în cazul Masters-ului de la Paris, coarnele unui cerb împuşcat de micul şi energicul Jean Gachassin, preşedintele FFT (glumesc; dar m-aş fi aşteptat de la francezi, o naţie care a dat probabil jumătate din marii artişti plastici ai lumii, să vină cu ceva mai prezentabil pe post de trofeu)

Jerzy a jucat azi încetinit de oboseala celor 7 meciuri anterioare, a nopţilor nedormite (a declarat că a dormit ieri noapte patru ore şi n-a putut să mânânce) şi a consumului nervos uriaş cu care mai mult ca sigur nu este obişnuit.  A plâns de emoţie în interviul de după semifinală, a spus că familia lui plânge şi ea nonstop, iar aleea din faţa casei din Polonia este blocată de echipe de televiziune. Da, succesul poate fi foarte stresant.

Însă dincolo de tot acest iureş obositor, a mai fost o mică problemă: Jerzy a jucat azi ca un om care avea ceva de pierdut. Nu şi-a mai lovit dreapta nimicitoare la fel de liber, scurtele n-au mai fost înfipte cu nonşalanţă milimetric peste banda fileului, ci sub ea, n-a mai găsit tuşele cu reverul în cros, primul serviciu a intrat doar 57%, şi a făcut 6 duble greşeli, dintre care una urmată de o eroare cu forehandul pentru a-I da lui Ferrer breakul la 4-5 şi odată cu el şi setul 1. Jerzy a făcut 43 de greşeli neforţate şi aflat azi cum o miză mare poate să schimbe radical datele problemei.

Totuşi, Janowicz trebuie că se ciupeşte probabil ca să verifice dacă nu visează: acest turneu a fost culminarea unui an în care a început pe locul 221 şi pe care îl termină pe locul 26. Următorul obiectiv declarat: top 10. „Am aflat săptămâna aceasta că dacă ai o inimă mare şi lupţi, ai şanse mari să reuşeşti”. Bun venit Jerzy pe ecranele şi live-scorurile noastre. Sper ca acesta să fie începutul unei frumoase prietenii pentru noi şi cariere pentru tine.

Pe de altă parte, această finală a fost o lecţie minunată despre ce trebuie să faci pe ultima sută. Şi cine mai potrivit să predea această lecţie decât David Ferrer, un jucător care până la 30 de ani şi-a maximizat fiecare bucăţică de potenţial, cu o răbdare fenomenală. Jocul lui Ferrer nu o să te facă să sari în sus de pe scaun, cum te pot face winner-ele sau serviciul doi al lui Janowicz, care este lovit cu un kick atât de mare că-ţi trebuie o scară ca să-l returnezi. Însă Ferrer, ca şi Sharapova, (altă jucătoare care a sacrificat frumuseţea în favoarea eficienţei) este un maestru în gestionarea propriului joc.

Să fii jucător de tenis profesionist necesită o anduranţă fizică de legionar roman, un instinct de asasin ninja şi o minte de CEO. Astea pe lângă talentul motric ieşit din comun, necesar de altfel oricărui sportiv. Iar latura de “management” a tenisului rareori iese mai bine în evidenţă decât atunci când îl vezi jucând pe David Ferrer. Iată un jucător care nu excelează prin fineţe sau fizic impozant, care nu este posesorul vreunei superlovituri cu care să facă puncte gratis când vrea, dar care a găsit o chestie pe care alţi jucători cu un joc mult mai palpitant încă o caută: cum să câştige. Mai bine zis, în ce combinaţii să-şi folosească loviturile proprii astfel încât să găsească calea cea mai scurtă şi sigură între punctul A (începutul meciului) şi punctul B (imaginea de mai jos).

Ferrer a găsit această combinaţie, dar a trebuit să facă 30 de ani ca să ajungă la ea. Vorba lui Ion Ţiriac: “În tenis, primii 20 de ani sunt mai grei”. David nu serveşte bombe dar serveşte constant şi, cel mai important, serveşte bine spre extrem de bine atunci când contează: când serveşte pentru game sau când adversarul are minge de break. Returul, una din armele maximizate de-a lungul anilor, nu a avut răspuns la toate serviciile lui Janowicz, dar atunci când David punea racheta pe minge, returul era plasat de obicei într-un loc dificil pentru polonez.  În schimburi, Ferrer are o anticipare foarte bună, despre care nu prea se vorbeşte: judecă bine tiparele de joc şi deplasarea excelentă îi dă posibilitatea să se afle cu un pas în faţa adversarului.

Nu în ultimul rând, Ferrer îşi scoate adversarul din poziţie şi-i pune la încercare fitness-ul scoţându-l din teren pe laterale şi obligându-l să apere colţurile, iar şi iar. (Roger Federer spunea odată că diferenţa în materie de fitness între un jucător de top şi restul este „dacă poţi să faci acel pas în plus” în colţ). Dar mai presus de toate, Ferrer ştie ce să facă şi cum să joace în mometele cheie ale meciului şi se ţine de plan. Motivul pentru care Llodra nu a putut să-i facă break în niciuna din cele 10 şanse avute în semifinală a fost simplu: Ferrer a servit de fiecare dată la T, adică pe reverul cu o mână al lui Llodra, şi a servit cu kick chiar şi pe primul serviciu. Şi a funcţionat. Să-ţi ştii punctele forte, să le foloseşti şi să te ţii de plan, iată lecţia lui Ferrer pe teren.

În afara terenului, David Ferrer este la fel de modest ca şi jocul lui. Are o voce surprinzător de şoptită, care nu se potriveşte cu faţa lui colţuroasă şi atitudinea muncitorească de pe teren. Engleza lui rudimentară iarăşi nu-l ajută pentru a candida cu succes la poziţia de idol de matineu. Însă în interviul de azi de la ceremonia de premiere simţul său al umorului a ieşit la iveală în nişte remarci amuzante prin însuşi realismul lor. La afirmaţia lui Janowicz cum că speră să mai joace şi alte finale cu Ferrer „pentru a-şi lua revanşa”, David a replicat zâmbind: „Trebuie să te grăbeşti dacă vrei să-ţi iei revanşa; am deja 30 de ani”. Câteva minute mai târziu, când prezentatorul îi reamintea că a câştigat 72 de meciuri şi 7 titluri anul acesta, mai multe decât Djokovic sau Federer, David a observat amuzat: „Ale lor sunt un pic mai importante decât ale mele”. Acum, cu acest Masters câştigat în premieră, David a mai redus din diferenţă.

Monopolul top 4 asupra turneelor Masters a luat sfârşit, după 17 titluri de acest fel câştigate de primii 4 clasaţi. Nimeni n-a fost mai bucuros decât David Ferrer că de partea cealaltă a fileului nu s-a aflat, ca de obicei, un membru al Big Four. „În sfârşit, nu am dat de Federer, Djokovic, Nadal sau Murray. A fost o şansă fantastică şi e un vis că am câştigat aici”. Câştigătorul de azi este nr. 5 în clasamentul ATP, iar pentru amatorii de statistici iată încă una: top 5 au câştigat ultimele 25 de Masters-uri, începând cu Monte Carlo 2010. Cu cât lucrurile se schimbă, cu atât rămân la fel, no?

David Ferrer nu şi-a încheiat anul. Săptămâna aceasta va juca la Turneul Campionilor de la Londra şi apoi finala Cupei Davis.  „Însă deocamdată”, a declarat la ceremonie, „vreau să mă bucur de acest moment”. Îl aşteaptă de ceva vreme.