Înainte de a pleca într-o vacanță de care, probabil, are mare nevoie, Roger Federer a făcut câteva referiri la un subiect care a mai prins un pic de avânt și în primăvară, fără ca să se ajungă undeva în mod concret: uniformizarea suprafețelor.

Discuția a plecat de la laudele pe care Federer i le-a transmis lui Djokovic după finala de la Londra, referindu-se în mod special la abilitatea extraordinară a sârbului de a ține mingea în joc și de a răspunde, adesea foarte inspirat, la cele mai multe dintre atacuri. Întrebat ce se poate face în acest sens, Federer a răspuns, mai în glumă, mai în serios: “Păi e simplu. Trebuie doar să facem terenurile mai rapide, va fi mult mai greu de apărat atunci. Atacul e important. Numai pe aceste terenuri lente pe care le avem ne putem apăra atât de bine precum o facem cu toții acum”.

Londra a fost, totuși, printre excepții – același Federer s-a arătat mulțumit de teren, caracterizându-l drept “una dintre suprafețele rapide din sezonul de indoor”. Asta nu l-a ajutat și în finală, iar însuși Djokovic admite că planul său tactic a inclus prelungirea cât mai mult cu putință a raliurilor: “Roger are un joc foarte agresiv, evident. Îi place să închidă punctele foarte rapid. Dar am reușit să returnez multe dintre loviturile lui, stând la doi metri în spatele liniei de fund. Asta a fost printre obiectivele serii – mi-am propus să-l atrag în cât mai multe schimburi lungi, în care cred că am o șansă mai mare să fac punctul”. Tactica aceasta, cuplată cu felul incredibil în care reacționează când e pus cu spatele la zid, i-au adus lui Nole a 13-a victorie din carieră împotriva lui Fedex, din 29 de meciuri (cel mai des adversar întâlnit în carieră de RF).

Federer a dezvoltat, apoi, ideea, explicând avantajul mai multor suprafețe rapide, dar și motivul principal pentru care s-a ajuns în actuala stare de fapt. Unul pe care, evident, îl intuiam cu toții – interesul organizatorilor de a oferi fanilor meciuri cât mai lungi și intense. “Nu vrea nimeni să faci 15 schimburi grozave, iar apoi raliul să se termine cu o greșeală neforțată. Cred că terenurile mai rapide ar ajuta. Ar prinde bine ca, din când în când, să trebuiască să jucăm și pe suprafețe mai rapide. Puțină varietate n-ar strica. Puțin slow, apoi puțin fast, și tot așa. I-ar ajuta și pe jucători – ar trebui să se adapteze la mai multe stiluri de joc, ar învăța că venitul la fileu nu e un lucru rău, ba dimpotrivă”. 

Elvețianul mai aduce un argument interesant în discuție. El spune că suprafețele rapide i-ar ajute pe jucătorii din pluton să le pună mai multe probleme primilor patru clasați. Implicit, să zguduie un pic clasamentul, relativ static, nu doar în partea lui superioară, ci și de la locul 5 în jos. “Faptul că aproape toate suprafețele sunt acum la fel îi ajută pe jucătorii de top, îi protejează. În actualul sistem, cu siguranță că ai toate șansele să ne ai pe toți 4 în semifinale, mai mereu. Dar ar trebui ca acesta să fie obiectivul? Nu sunt atât de sigur”, a mai spus Federer, adăugând că nu crede că organizatorii vor schimba ceva prea curând.

Despre acest subiect, noi am mai scris, la vremea respectivă articolul despre suprafețe fiind primit cu destule rezerve. Inutil să mai reluăm argumentele de atunci, că sunt la fel de valabile și acum, motiv pentru care îl puteți reciti aici.  

În două cuvinte, e dificil de crezut că se va schimba ceva prea curând din acest punct de vedere. Ca orice trend, și acesta va trebui lăsat să se consume până la capăt, înainte ca viitorul curent, oricare ar fi el, să-l dea la o parte și să-l înlocuiască în mod natural. Deocamdată însă, așa cum remarca Federer, algoritmul este destul de simplu: organizatorii/promoterii sunt interesați ca meciurile să dureze cât mai mult și să ofere schimburi cât mai lungi și mai intense, preferabil precum cele din finala Australian Open. De asemenea, sunt, firește, preocupați să-și aducă starurile în fazele avansate ale competiției. Dacă s-ar putea toți patru din Big Four, ar fi minunat. Trei dintre ei asigură oricum o rețetă financiară perfectă, iar dacă sunt doar doi, tot e bine, deoarece, cel mai probabil, vor face oricum finala. Când acest lucru nu se întâmplă, apar problemele: Guy Forget, directorul Mastersului de la Paris, era negru de supărare pentru că s-a trezit cu un jucător venit din calificări și altul din afara top 100 în semifinale. Că până la urmă a ieșit bine, intrigile oferite de Paris fiind printre cele mai energizante din tot sezonul (apariția lui JJ, victoria lui Ferrer, traseul superb al lui Llodra), e altă discuție, însă chiar și așa (plus alte motive), Forget face tot posibilul să-și mute turneul în februarie, pentru a se asigura că această situație nu se mai repetă.

Altfel, la prima strigare, e foarte greu să-ți aduci aminte de un turneu important cu vreo surpriză măcar în sferturi, dacă nu în semifinale. Și asta are o oarecare legătură și cu uniformizarea suprafețelor, în sensul încetinirii evidente a lor. Faptul că trei dintre primii patru jucători ai lumii sunt apărători de top nu face decât să confirme.

E un cerc vicios din care e greu de ieșit. Organizatorii sunt de înțeles că încearcă să-și maximizeze rețeta financiară – e vreme de criză și, la urma urmelor, aceleași vedete care aduc banii costă, la rândul lor, bani grei pentru a fi atrase la turnee. Iar audiențele par să confirme alegerea șefilor de turnee. Numărul fanilor care-și doresc meciuri mai rapide nu e deloc atât de mare. Aparent, majoritatea preferă confruntările lungi, fizice, tensionate, în care gladiatorii din arenă să lupte până la ultimele resurse de energie. Pe de altă parte, puțină diversitate chiar n-ar strica, pentru că, la ora actuală, turneele cu suprafață rapidă reală sunt de numărat pe degete – nemaivorbind de faptul că și cele cunoscute a fi rapide își schimbă, în fapt, suprafața de la an la an, exemplu fiind chiar Parisul.

Citește și: 

Cum au fost “încetinite” aproape toate suprafeţele din circuit. AO şi Wimbledon sunt mai slow, Roland Garros e mai fast

 

Poate fi zgura mai rapidă decât iarba? Novak Djokovic: “Da!”

 

***

Bonus – Un documentar cu Roger Federer

Senzația de pe rețelele sociale a fost că fanii lui Federer au încasat destul de rău înfrângerea din finala Turneului Campionilor. Pentru ei,  acest documentar cu Swiss Maestro ar putea pica la fix.