Resurfacing – Cum au ieșit la suprafață Andy Murray și șoldul său după doi ani

M-aș fi uitat la Resurfacing și dacă nu era despre Andy Murray, atât e de bun. Produs de echipa care ne-a dat acum câțiva ani Searching for Sugar Man – despre un rocker legendar al anilor 70 căzut în uitare – Resurfacing bifează condițiile esențiale pentru un documentar bun: un subiect dispus să arate cu onestitate prin ce trece, și o realizare care îi facilitează acest lucru. 

Resurfacing nu are nevoie de prea multe zorzoane și trucuri stilistice. Dramatismul vine din lupta lui Murray cu corpul său, care din aliat i-a devenit inamic, și din durerea emoțională de a înțelege unde a greșit și ce poate face pentru a întoarce sorții de partea sa. 

De la acel sfert de finală de la Wimbledon 2017 pierdut contra lui Sam Querrey, când a realizat că șoldul său nu mai face față, Andy a încercat o multitudine de soluții – de la o operație mai puțin radicală, la proceduri pentru amorțirea nervului, injecții, fizioterapie și tot felul de metode alternative de mișcare. Ca într-o finală de Slam contra unui adversar periculos, Murray a trebuit să ia niște decizii foarte complicate – iar drumul său a fost lung și sinuos. Zile, săptămâni, luni întregi petrecute în sală sau în piscină făcând nesfârșite seturi de exerciții de reabilitare, apoi ore de fizioterapie, urmate de tentative eșuate de a se antrena la capacitate cât de cât decentă pe terenul de tenis. Cei doi ani dintre 2017 și 2019 au fost un exercițiu sisific pentru Murray, care și-a văzut toate eforturile rămânând fără rezultate semnificative.  

Călătoria lui Murray prin acest purgatoriu fizic este profund personală, dar nu solitară. În tenis, chiar dacă jucătorul intră singur pe teren, echipa rămâne aproape. Documentarul excelează în portretizarea onestă și lipsită de patetism a acestor oameni, a profesionalismului și loialității lor. Antrenorul său, preparatorul său fizic, fizioterapeutul său, soția sa Kim sunt, ca și Murray, oameni stoici dar afectuoși, realiști care își modulează uneori pragmatismul cu câte o glumă tachinatoare. Murray însuși dă dovada unui spirit comic foarte sănătos – livrând opinii scandaloase echipei cu o față impasibilă, chicotind la sugestiile abracadabrante de tratament trimise de fani prin corespondență, sau râzând îngrozit la vederea procedeului barbar pe care-l presupune operația de resurfacing. 

Pe lângă loialitatea oamenilor din jurul său, se remarcă eroismul lui Andy – curajul de a se supune la atâtea chinuri fizice, dar și emoționale. Documentarul nu ne menajează deloc: arată imagini înfricoșătoare din timpul ambelor proceduri chirurgicale și mărturisesc că la a doua m-am uitat cu un ochi. Cu toate acestea, n-am simțit nevoia să opresc filmul și să mă reculeg decât după unul din clipurile audio, ”voice notes” înregistrate de Murray pe telefon. Acestea, împreună cu clipurile video înregistrate de el singur prin camere de hotel la 3-4 dimineața, după meciuri chinuitoare, când zgomotele se atenuau și adevărul nu mai putea fi ignorat, acestea sunt momentele care mi-au rupt inima.

Andy Murray este un om complex, un amestec de curaj, inteligență și vulnerabilitate, cu o viață plină de încercări. I s-au întâmplat lucruri teribile în copilărie, la o vârstă prea fragedă: într-o perioadă de un an și jumătate, a fost implicat în masacrul de la Dunblane, a trecut prin divorțul părinților săi și prin despărțirea de fratele său Jamie, care a plecat la o academie pentru a se antrena. Tenisul a devenit pentru el o supapă pentru toate aceste emoții pe care era prea tânăr pentru a le putea procesa. Celebrele tirade ale lui Murray de pe teren vin de demult, din frustrarea și anxietatea acelui copil. 

Murray nu este singurul campion care a trebuit să depășească obstacole încă din copilărie – tenisul la nivel înalt este plin de astfel de exemple: Novak Djokovic, Serena Williams, Maria Sharapova. Dar ce nu te omoară te face mai puternic, vorba aceea. Andy a găsit până la urmă o soluție și la ultima și cea mai spinoasă problemă aruncată în fața sa – un șold a cărui articulație avea nevoie de o suprafață nouă. Inspirat de succesul lui Bob Bryan, refăcut și revenit la dublu după aceeași procedură, Murray n-a mai ezitat și a ieșit la suprafață, și el și șoldul său. 

Deocamdată, bătălia a fost câștigată. Dar ca totdeauna în tenis, sport și viață, din umbră pândește mereu înfrângerea. ”Dacă îți spun că în următorii 7 ani există o șansă de 15% să-ți distrugi definitiv șoldul jucând tenis profesionist?”, l-a întrebat pragmatic doamna chirurg care l-a operat. „Nu lucrăm în alb-negru niciodată, lucrăm cu probabilități.”

E un risc pe care Murray și l-a asumat. No risk, no reward. Pentru Andy, răsplata este că poate să alerge pe teren fără să strângă din dinți de durere. Iar pentru noi, că-l mai putem vedea o vreme făcând acest lucru.