2012. Tablou de familie cu Big Four

Oricât au încercat alţii să îşi vâre coada, unii chiar cu oarecare succes (da, la David Ferrer mă uit), anul care tocmai se pregăteşte să treacă a rămas unul în care Istoria cu „I” mare a tenisului a continuat să fie scrisă de cei patru măreţi. Nu a fost anul niciunuia dintre ei, în sensul în care a fost anul tuturor, unul în care şi-au împărţit frăţeşte titlurile de mare slam. Federer şi Nadal şi-au recucerit sau păstrat castelele, Wimbledon, respectiv Roland Garros, Djokovic s-a ţinut cu dinţii de trofeul lui de la Australian Open, iar Murray l-a ridicat deasupra capului pe cel de la US Open, spre gloria lui, dar mai ales spre alinarea unei naţii care oferă lumii întregi în fiecare an The Championships, dar a fost incapabilă să-şi ofere sieşi, timp de 76 de ani, un Campion.

Din toate aceste motive şi din multe altele mai puţin glorioase dar la fel de semnificative  – de exemplu, nimeni din afara cvartetului nu a reuşit să câştige un turneu atunci când cel puţin trei dintre Big 4 au fost prezenţi (mulţumiri pentru observaţie, Mr Cahill) – 2012 îmi va rămâne în minte ca un tablou de familie cu Big 4. Acum, ca orice privitor care se respectă, voi puteţi (şi ar trebui) să puneţi în tablou orice ipostază vreţi a celor patru. Varianta pe care am ales-o eu, cea care mi se pare cea mai relevantă pentru acest an, este însă asta: Big 4 ţipând, încleştându-şi pumnii, plângând, prăbuşindu-se la pământ, urlând, sfâşiindu-şi hainele. Nole, Rafa, Roger şi Andy – în cele câteva secunde de după victorie:       

Nole – The Rockstar

Imediat ce forehand-ul lui se scurge în colţul terenului lui Nadal, Nole se prăbuşeşete la pământ. Şi-a apărat titlul la Australian Open. Rămâne întins pe spate, cu ambii pumni strânşi, oferind fotografilor şansa unei poze unice, care va face înconjurul lumii. Are ochii unui om posedat, dar nu zăboveşte mult trântit la pământ. Se ridică, urlă, apoi se duce la fileu, unde Nadal deja dăduse mâna cu arbitrul. Se îmbrăţişează scurt cu Rafa, dă mâna cu arbitrul, apoi brusc, sălbatic, îşi sfâşie tricoul, în timp ce se îndreaptă, urlând, cu pumii strânşi către loja sa.

Nadal, cu capul în jos, îşi dă şi el tricoul jos şi apoi începe să scormonească după un altul în geantă. “Se potrivea perfect: cei doi jucători deja se jupuiseră unul pe celălalt fizic, emoţional şi în orice alt fel posibil”, comenta la cald Steve Tignor. Încă posedat, Djokovic continuă cu gesturile celebratorii, lovind cu palmele în peretele care înconjoară terenul, după care pleacă înapoi către scaunul său. Pe drum îşi aduce aminte să se închine. Îşi culege de pe jos racheta şi tricoul, le aruncă în public. Îşi mai încleştează o dată pumnul când  se aşază pe bancă. Pe chipul lui se mijeşte deja, printre grimasele de încrâncenare, o adiere de fericire.

Minute mai târziu, celebrarea sălbatică a victoriei, în cel mai pur stil djokovician, se tranformă în solidaritate cu Nadal întru devastare fizică. În mijlocul discursurilor lălăite ale organizatorilor, sponsorilor & co., amândoi încep să se resimtă, se ţin cu greu pe picioare, iar arbitrul Pascal Maria (ceva mai lucid ca restul lumii) îi îndeamnă pe copiii de mingi să le aducă celor doi scaune. Imaginea lui Nole şi Rafa, compătimind împreună, devine imaginea emblemă a acestei finale măreţe şi totodată monstruoase. În discursul învingătorului, Nole vorbeşte despre faptul că, din păcate, nu au putut fi doi câştigători. Dacă el chiar crede în chestia asta sau nu, greu de zis. Dar lumea întreagă, zombificată de finala cea mai lungă, se convinge că Djokovic care, ceva mai târziu, îşi va încheia seara cântând din toţi bojocii “Highway to Hell”, are în el vâna unui mare #Rockstar.

Rafa – His7ory’s Child

Al doilea serviciu al lui Djokovic se duce în out. Nadal tocmai a câştigat cel de-al şaptelea titlu la Roland Garros. Se prăbuşeşte în genunchi, se chirceşte la pământ, cu capul între mâini. Câteva secunde mai târziu, îşi dă jos bandana şi aleargă încet către fileu. După ce dă mâna cu Djokovic, îşi aruncă cu sete racheta şi bandana pe bancă. Plânge. Îşi foloseşte colţul tricoului ca să se şteargă la ochi. Se cocoaţă în tribune, încercând să ajungă la loja lui. Lumea îl bate pe spate, iar ascensiunea dă senzaţia de deja-vu.  

Clanul, într-o devălmăşie totală, îi dă o îmbrăţişare comună. Rafa se desprinde şi se aruncă în braţele lui Toni. Urmează mama, sora, prietena, fiecare om din lojă pe rând. Până când ajunge în dreptul lui Pau Gasol, gigantul de la Lakers. În braţele lui, proaspătul şi fostul şi cel-mai-cel campion de la Roland Garros pare un ţânc. Fotografia celor doi îmbrăţişându-se devine instantaneu hit pe internet.

Djokovic deja şi-a pus bluza şi stă pe bancă. La un moment dat, fură o privire către tribune, unde Nadal e încă în braţele familiei şi apropiaţilor. În sfârşit, Rafa pleacă din lojă, coboară rând cu rând, acceptând felicitările celebrităţilor. Când ajunge înapoi pe teren au trecut deja trei minute înecate într-o cascadă de emoţii, dar el încă se mai smiorcăie şi-şi şterge ochii cu tricoul. Reuşeşte însă să facă interviul post-meci într-un mix de franceză şi spaniolă. Recunoaşte că Nole a jucat un set trei extraordinar şi că îi pare rău pentru el. De asemenea, admite că între dumincă şi luni a avut o noapte dificilă. Aflăm ulterior că acea noapte şi-a petrecut-o închis în camera lui, nevrând să ştie de nimeni şi de nimic, demonstrând încă o dată că este în stare de orice pentru a scrie #His7ory.

Roger – Daddy Grool

Forehand-ul în cross al lui Andy Murray nu prinde terenul, iar Roger Federer câştigă, pentru a şaptea oară, Wimbledon-ul. Plecat înspre fileu, Roger se lasă să cadă pe iarbă. Îşi smulge bandana, se trânteşte pe spate. Aproape imediat se ridică, însă. Strânge pumnii şi are ochii în lacrimi. Cu mână stângă încă încleştată pe rachetă, îşi sprijină fruntea de iarbă. Din nou, nu zăboveşte mult şi se ridică. Face acele gesturi normale pe care ştim că le face la orice altă victorie din orice altă rundă: trimite cu racheta o minge în public şi aplaudă, tot cu racheta. În mai puţin de un minut de la ultimul punct al finalei, ajunge pe scaun şi de-abia atunci îşi aşază calm racheta cu mânerul sprijinit de scaun. Concentrarea din timpul mediului nu-i dispare din ochi nici atunci când îşi ascunde jumătate de faţă în propsop.  

Interviurile celor doi protagonişti ai finalei reprezintă o oglindă fidelă a meciului şi, însumate, fac una dintre acele ocazii rare când cuvintele trebuie auzite, pentru că nicio fotografie nu le poate substitui. Andy este emoţionat până la lacrimi, Roger liniştit şi stăpân pe sine. „Cel care a reuşit să alerge până aproape de vârf” este intervievat primul. Primul lucru pe care reuşeşte să îl spună, în timp ce îşi înghite lacrimile, este: „getting closer”. Este momentul care îl va face să câştige un capital de simpatie enorm în rândul publicului.

Întrebat cum se simte că ţine din nou trofeul în mâini, Roger spune că „feels nice”, „de parcă niciodată nu i-ar fi plecat din braţe”. Dar, punctează el, niciun trofeu de mare slam nu pică din cer, a muncit pentru el şi a jucat mult tenis, chiar dacă acum are o familie. Gemenele, aduse în lojă, ba aplaudă, ba îşi bagă degetele în gură, ba se strâmbă în toate felurile, adăugând, în atmosfera ceremonioasă de la All England Club, o doză binevenită de candoare copilărească. Când i se atrage atenţia asupra lor, Roger spune ceea ce a spus dintotdeauna: este un vis devenit realitate ca fetele să îl poată privi jucând şi câştigând. Senzaţia pe care o degajă este aceea de om împlinit în toate felurile în care poate fi imaginată împlinirea. Este o senzaţie de Great şi Cool.

Andy – The New Fred

Returul lui Nole la al doilea serviciu al lui Andy se duce mult în afară. Murray câştigă primul său grand slam. Îşi aruncă racheta şi se aşază pe vine, cuprinzându-şi faţa cu mâinile. Chiar şi atunci când se ridică, nu-şi poate desprinde mâinile de pe faţă. Surprinzător, pe chipul lui nu se desluşeşte nimic altceva în afară de o suferinţă profundă. Îşi dă jos benzile de la mâini şi le lasă să cadă la întâmplare pe jos, în timp ce în lojă mama şi prietena se îmbrăţişează. Face ce face şi până la urmă îl vedem iar chircit, cu faţa în mâini. Plânge.

Juliturile de pe ambii genunchi ai lui Djokovic, care îşi strânge lucrurile, ar putea fi folosite pentru a crea un emoticon care să exprime: „am luptat, am pierdut, e ok, n-a fost să fie”. Andy continuă să nu arate în continuare nicio fărâmă de bucurie. Schimburile de cuvinte cu cei din loja lui sunt prozaice. Nu-şi găseşte, nu are. Ei îi spun unde să găsească, unde are. În rafalele de vânt de pe Arthur Ashe, în timp ce se aşteaptă înmânarea trofeelor, e greu de spus, judecând după expresiile celor doi protagonişti, care este câştigătorul. Fotografii vor avea mult de lucru pentru a găsi Poza care să exprime Fericirea lui Andy.  

Este evident că ziariştii vor vrea să ştie de ce. De ce nu s-a bucurat Andy de această mare realizare? „Arăţi de parcă ai venit aici după o înfrângere copleşitoare”, îl tachinează unul dintre jurnaliştii prezenţi la conferinţa de presă de după meci. Andy răspunde: „Toată lumea este foarte, foarte fericită, dar…”. Jurnalistul nu se lasă: „Ăsta ar fi un moment bun să arătaţi [că sunteţi fericiţi]”. Andy (cel-fără-de-umor, zic unii) spune: “Mda. Exact. Cred că învăţăm câte ceva de la Lendl”. Apoi îşi cere scuze că nu îşi poate exterioriza fericirea aşa cum, probabil, am dori toţi. Jurnaliştii o lasă baltă. La urma urmei, Andy Murray are dreptul să-şi trăiască aşa cum vrea el bucuria de a fi devenit #NoulFred.