S-a întors “mașina” Kolya. Pentru cât timp? Contează mai puțin

David Ferrer e un tip care are toate calitățile din lume. O persoană absolut fantastică, un sportiv și un om de mare calitate, de la care are oricine ceva de învățat. Inclusiv că știe să accepte și să primească bărbătește o înfrângere atunci când ea e indiscutabilă.

E greu să-i faci lui David un portret, uman și sportiv, mai inspirat decât cel de aici, scris după ce Ferru a reușit cel mai mare succes al carierei, Mastersul de la Paris. Greu de găsit un jucător mai bun în a stoarce mai mult decât e de stors din orice situație. Devotat, muncitor din cale afară și inteligent, răbdător și fascinant de modest, Ferru își va primi, în curând, premiul: va urca pe locul 4 în lume. Contextul – accidentarea lui Nadal – contează mai puțin: Ferrer și-a oferit sieși șansa de a fi în preajmă, ca să profite.

Ceea ce nu poate face Ferru e să facă față unui jucător eminamente de atac, într-o zi de grație. Așa se explică recordul său direct cu Federer (0-14), de exemplu. Iar când întâlnește un jucător de atac în starea unui asasin programat genetic să ucidă, șansele lui Ferrer dispar nevăzute în ceață.

Nikolay Davydenko poate fi, uneori, precum un asasin cu sânge rece. În termeni de tenis, firește. Când e eliberat de grijile exterioare și interioare, rusul are un joc fascinant, dominator, nimicitor. E ceea ce s-a întâmplat azi, la Doha, în semifinale: Davydenko l-a ‘sorbit’ pe Ferrer în două seturi rapide, 6-2, 6-3 într-o oră și un pic, într-o partidă care lasă loc unei singure caracterizări: Playstation.

Dacă, prin absurd, un fan al tenisului a lipsit de pe Pământ în ultimii patru ani și s-a întors exact la meciul ăsta, ar fi zis că viitorul număr 4, actual număr 5, este, fără îndoială, Davydenko, nu Ferrer. Desfășurarea ostilităților n-a lăsat loc de alte interpretări. În fapt, Davy a fost și el în acea zonă rarefiată a clasamentului, ba chiar pe 3, în noiembrie 2006. De patru ori semifinalist la Slam-uri, a fost eliminat în trei ocazii de același jucător: Federer. S-a răzbunat pe elvețian câștigând Turneul Campionilor din 2009, când a reușit, în semifinale, și prima lui victorie din carieră asupra lui Roger. A fost un alt turneu în stilul ‘Playstation’. Alături de trei titluri Masters (21 în total, cifră cât se poate de impresionantă), acea victorie a rămas cea mai de preț din cariera rusului.

Anul trecut, în vreme ce Ferrer era ocupat cu munca la cel mai bun record din circuit (7 titluri, și 76-15 victorii/înfrângeri), Davydenko aluneca până pe 56 în lume, cădere care inspira mai mult către retragere. Cum ziceam, la Doha lucrurile au stat diametral opus. După un astfel de meci, Ferrer nu putea spune decât un singur lucru, pe care, de altfel, l-a și spus, în secundele de după terminarea meciului: “Nu am avut nicio șansă cu Davydenko. Muy superior a mi hoy”.

Acel ‘muy superior a mi’ nu se traduce neapărat prin cifre eclatante, cititorii de statistici să nu se aștepte la minuni: 18 lovituri direct câștigătoare, asezonate cu 17 erori neforțate. Se traduce însă prin ceva mult mai impresionant: Davydenko n-a făcut față niciunei mingi de break. Nu și-a pierdut serviciul nu doar cu numărul 5 mondial, ci toată săptămâna: în toate meciurile de până acum de la Doha (cu Hănescu, Youzhny, Bolelli) a jucat la un nivel la fel de ridicat. Se mai traduce prin acel ritm drăcesc pe care l-am văzut la Davy în anii lui de glorie: precizie, joc de picioare fantastic, rever cu două mâini exploziv, viteză, atac permanent, minge luată din viteză la fel de bine pe ambele flancuri, și pe dreapta, și pe stânga, lovită tare, în unghiuri grozave. Davydenko a dictat ritmul și l-a surclasat cu sânge rece pe Ferru, întâmplător unul dintre cei mai buni jucători din circuit când vine vorba de deplasare și plasament, în ceea ce a fost un soi de ‘no contest’. Un “blowout”, un cuvânt atât de elocvent în engleză, mai puțin cuprinzător tradus în română.

Apropo de Federer, crucea carierei lui Davydenko (17-2 bilanț direct): i-am văzut pe cei doi live, anul trecut, la Rotterdam, tot într-o semifinală: adesea, rusul a fost jucătorul mai bun, mai dur, mai ofensiv. A avut un break avans în setul doi, asta după ce-l câștigase pe primul. În decisiv, la 4-3, a avut 40-0 pe serviciul lui Federer. L-a supus unei presiuni fantastice. Puteți citi cronica acelui meci aici. Văzut în plină acțiune, de aproape, Davydenko e paralizant. Killer cu sânge rece.

“Davydenko arată de parcă ar purta o geacă de piele neagră, trasă cu grijă peste un Glock de 9mm cu amortizor. Și joacă în consecință” – a scris Peter Bodo, pe Twitter, în timpul meciului. Tot faimosul jurnalist de tenis a mai dat un alt verdict, mai în glumă, mai în serios: “Noul Big Four? Djokovic, Federer, Murray, Davydenko!”

E, evident, o exagerare, dar n-ai cum să nu te gândești cât de sus ar fi putut ajunge Davydenko dacă și-ar fi păstrat, să zicem așa, toate calitățile intacte de-a lungul timpului. Nu e locul și nici momentul reamintirii lor, multe sunt neclare, multe sunt legende, câteva sunt adevărate. E atât de vâscoasă și de întunecată acea parte a carierei rusului, încât numai el probabil că știe adevărul adevărat și că e bine uneori să mai îndemni și la reținere când vine vorba să judeci oameni lângă care n-ai fost când li s-a întâmplat ce li s-a întâmplat.

Ceea ce e sigur e că Davydenko a lăsat de multe ori impresia că joacă și trăiește cu un fel de țintă pe frunte, țintă care s-a prefăcut mai apoi în stigmat, iar ulterior într-un soi de frână, de plasă aruncată peste talentul celui poreclit “Mașina”. Din când în când, rusul reușește să se descătușeze, să rupă stigmatul, să lase în urmă amintirile neplăcute și să dea măsura întregului său talent, așa cum a făcut-o azi. Atunci e infernal. Apoi, cel mai adesea, reintră tăcut, posac și urâcios (vezi și declarațiile lui din această săptămână: “Jucătorilor nu le e dor de Nadal” + “Nu e nicio bucurie să fii jucător profesionist”) în cutia lui, în așteptarea unei alte ocazii să se dezlănțuie.

Din păcate, între perioadele lui de explozie se interpune o pauză tot mai mare. Ultima lui finală a fost în 2011, la Munchen, anul trecut abia dacă a făcut o semifinală și, între timp, a ajuns și el la 31 de ani. Nu e cazul nici să ne aprindem prea rău. Și în 2011, tot la Doha, l-a spulberat pe Nadal în semifinale, 6-3, 6-2 (e clar că îi priește locul), apoi n-a mai făcut nimic relevant. Apropo de Nadal: e un motiv pentru care Davydenko îl conduce la meciurile directe cu 6-5, iar motivul a fost evidențiat azi, contra unui Nadal mai mic. Cum ziceam, sezonul e lung și abia la început, iar victoria de azi e ‘doar’ o semifinală într-un turneu de 250.. Dar pentru o secundă, doar pentru o secundă, parcă îți vine să visezi la un scenariu în care rusul este eliberat de orice lanț care l-o fi înrobit și poate să joace, în fine, la măsura adevăratului său talent. Poate că atunci gluma lui Peter Bodo n-ar mai fi doar o glumă.