Adevăruri nefiltrate, sau când viața de tenismen nu e așa cum ți-ai închipuit-o

Din exterior, viața tenismenilor pare fără griji. Călătoresc mult, participă la turnee cu premii de milioane de dolari, sunt cazați la cele mai luxoase hoteluri, au parte de tot ce își doresc, par fericiți. De astea se bucură însă doar unii, care au făcut sacrificii enorme pentru a ajunge la cel mai ridicat nivel. Alții sunt într-o permanentă luptă de supraviețuire. Iar cei mai mulți nu vor ajunge acolo niciodată.

Experimentul făcut de Noah Rubin, un jucător american de tenis, câștigător la Wimbledon juniori (2014) și jucător de Top 125 în circuitul ATP, ne dă o altă perspectivă asupra a ceea înseamnă să fii jucător profesionist de tenis. E, de fapt, un exercițiu util pentru toți fanii tenisului (și nu numai) – care ne arată că, de fapt, tenismenii suferă, se confruntă cu obstacole complicate, au probleme, au temeri, n-au garanții. Pică în depresii, au probleme în familie, se confruntă cu sentimentul că nu sunt acceptați. Sunt oameni.

„Oamenii nu înțeleg ce înseamnă să fii numărul 100 mondial. Ei cred că mergem cu avioane private, stăm la Ritz Carlton tot timpul și jucăm în fața a peste 15.000 de oameni. Există și persoane, clasate între locurile 100 – 200, care au făcut asta, dar sunt puțini. În cea mai mare parte jucăm în tot soiul de cluburi fără arbitri de linie, fără copii de mingi. Asta e adevărat provocare”, mărturisea Rubin într-un interviu pentru USTA.

Rubin a creat @behindtheracquet, un cont de Instagram care găzduiește perspectiva nefiltrată a jucătorilor. Noah folosește în mod constructiv accesul de care beneficiază și ia un rol de creator de conținut, ajutându-se pentru asta de colegii și colegele sale din vestiar, pe care, la rându-i, îi ajută să prezinte ce se află în spatele rachetei, ce nu vedem noi de la televizor. Proiectul „Behind the Racquet” oferă fanilor o perspectivă nuanțată și le dă oportunitatea de a înțelege mai multe despre persoană, nu doar despre jucătorul de tenis.

Apărut într-un moment în care sunt în toi discuțiile din lumea tenisului în ce privește schimbările implementate de ITF în tenisul de nivel secundar, „Behind the Racquet” a prins rapid contur; sunt deja peste 15 jucători care au acceptat această provocare, printre care Madison Keys, Tennys Sandgren, Sachia Vickery, Dustin Brown, Nicole Gibbs, Bjorn Fratangelo.

Iată câteva dintre pasaje din povești, dar vă recomandăm să le citiți pe toate:

Sachia Vickery, jucătoare de top 100 în circuitul WTA:

„Am avut de străbătut o cale foarte dificilă pentru a ajunge unde sunt astăzi. Mama mea a emigrat aici (n.a. în Statele Unite) din Guyana, în 1987, în căutarea unei vieți mai bune. Până am mai crescut, mama a lucrat în trei locuri doar pentru a putea să mă trimită pe mine la turnee. În ciuda acestor lucruri, ea a găsit întotdeauna o cale pentru ca eu să pot continua cu tenisul. Mi-a fost greu să călătoresc singură, dar asta era singura opțiune. Trebuia să câștig meciuri astfel încât să-mi pot permite să merg și la alte turnee. Mi s-a repetat că sunt prea mică de înălțime ori că jocul meu nu mă va ajuta să fiu în top 100.

Am fost pe punctul de a renunța, chiar înainte de a câștiga naționalele U18, în 2013, la simplu și dublu. Acele turnee m-au ajutat să intru pe tabloul principal la US Open cu ajutorul unui wild card, la simplu și dublu. Înainte de aceste campionate naționale, nu aveam nici măcar bani să-mi cumpăr mâncare pentru micul dejun. Am încercat să o sun pe mama, să găsească o soluție, dar telefonul nu mergea pentru că nu plătisem factura. Am ezitat să spun cuiva, ca nu cumva să mă catalogheze în vreun fel sau să fiu un „caz caritabil”. Am fost atât de emoționată încât înainte de acele meciuri am vomitat și mi-a fost rău, știind că dacă voi pierde, cel mai probabil ăsta va fi sfârșitul carierei.

După ce am câștigat, am fost felicitată de antrenorii USTA, de organizatorii turneului, de fani, de toată lumea. M-am întrebat la acel moment, unde erau toți când eu plângeam și nimeni nu era în jurul meu să mă ajute.

Faptul că eram a cincea junioară din lume la acea vreme, dar eu nici nu-mi permiteam să mănânc micul dejun, a fost un apel de trezire și un punct de cotitură pentru mine. Toate astea m-au motivat să câștig, pentru ca într-o bună zi să joc liber și să nu-mi mai fac griji pentru nimic. Doar să joc sportul pe care-l iubesc. Depășirea acestor provocări mi-au arătat că nu există nimic ce nu pot face, atât pe teren cât și în afara lui.”

“I had a very difficult route getting to where I am today. My mom migrated here from Guyana, in 1987, searching for a better life. While growing up my mother worked three jobs at one point, just to be able to send me to tournaments. Despite all that, she somehow always found a way to keep me in tennis. I struggled with traveling alone but it was the only choice I had. I literally had to win matches so I could afford to get to the next tournament. It seemed that I was looked past until I won some of the bigger matches. I’ve always been told that I’m too short, or my game isn’t big enough to be top 100. I was at my end point just before winning the 2013, 18’s hard court nationals, in both singles and doubles. From that I earned the main draw US Open wildcards for singles and doubles. Before the final I didn’t even have money to buy breakfast for myself. I tried calling my mom, who was home at the time, to find a solution but my phone was cut off because we couldn’t pay the bill. I was hesitant to tell anyone in fear of being the stereotypical “poor black girl“ or “charity case“. I was so nervous that I threw up in the bathroom before I went on, because if I lost, it would most likely be the end of my career. After winning I was congratulated by the USTA coaches, tournament staff, fans, etc. I thought to myself if only they knew just two hours ago I was throwing up and crying, wondering why no one was around to help me. I was the fifth best junior in the world at the time and I couldn’t even afford to eat breakfast before the final. This was a huge wake up call and turning point for me. It motivated me to keep winning, so that one day I could play freely and not have to worry about anything else besides playing the sport I love. I’m a pretty private and low key person but I have nothing to be ashamed of. Overcoming these challenges just shows me that there’s nothing I can’t handle, on or off the court. Even though I’m in a better position now, I will never settle. I want the best.”

A post shared by Behind The Racquet (@behindtheracquet) on Feb 14, 2019 at 3:25pm PST

Ruan Roelofse, jucător clasat pe locul 160 în clasamentul de dublu:

„Acum aproximativ trei ani, când eram clasat pe 350 la simplu și jucam turnee futures, nu mai aveam mulți bani în cont și nu știam cum să fac să mă întorc acasă. Zborul către casă era în jur de 800 de dolari, astfel încât vă puteți închipui cam care erau banii pe care îi aveam eu în cont. Din fericire, câțiva oameni buni m-au ajutat, asta fiind singura mea opțiune.

Am încercat în mod constant să călătoresc cât de mult posibil, ceea ce înseamnă că am fost departe de casă între șase și opt luni. M-am întrebat mereu „ce fac eu?”. Mergeam la turnee săptămânal, făcând două sau trei sute de dolari. După impozitare nu mai rămâneam cu nimic. Am ajuns să mă întreb ce fac cu viața mea. Am 29 de ani acum. Nu am o diplomă, dar o voi obține. Alți oameni din jurul meu cu care am mers la școală au mașini, case și trăiesc o viață mai puțin stresantă. Ei mă văd și probabil se gândesc că trăiesc o viață luxoasă, jucând la Wimbledon. Dar în realitate eu abia pot supraviețui de la săptămână la săptămână. M-am gândit cum pot să mai câștig bani în timp ce călătoresc, dar nu mi-a venit nimic în minte până acum. Anul trecut a fost primul an în care am făcut 20.000 de dolari într-un an (am ajuns până pe locul 150 la dublu). Este puțin mai bine acum, dar încă nu e bine.

“This was about three years ago when I was 350 in the world for singles, playing the futures tour, for doubles as well. The bank account was low and I was unsure how I was going to get home. Once was in China and once was somewhere in Europe. The flight home was around eight hundred dollars, so you can imagine where the account was at. That was traveling the cheapest way possible with about twelve layovers. I luckily had a few kind people who helped me out minimally financially, which was my only option. I constantly tried to travel as few times as possible, which meant I was away from home six to eight months at a time. The question always came up, ‘What am I doing?’ I was going week to week, making two or three hundred dollars. Then after taxes it was basically nothing. What am I doing with my life. I am twenty nine now. I don’t have a degree, which I am working online for. Other people around my age, who I went to school with, have cars, houses, etc…living the less stressful life. They see me and think that I am living this glamorous lifestyle, playing at Wimbledon, but in actuality I was barely surviving paycheck to paycheck. I’ve thought about how I can make money while traveling, but nothing has come to mind. It is a little better now but still not good. Last year was the first year I made over 20k in a year (150 in the world in doubles), but I did live out of a bag for eight months.”

A post shared by Behind The Racquet (@behindtheracquet) on Feb 2, 2019 at 3:31pm PST

Madison Keys, jucătoare de top 10 în circuitul WTA:

„Când aveam 15 ani, am avut o tulburare de alimentație. Credeam că sunt oameni care, dacă mă văd la televizor, o să-mi spună că sunt grasă ori că trebuie să mai slăbesc câteva kilograme. Ulterior, asta mi-a intrat în cap. Am început să mănânc doar 100 de calorii pe zi. M-am luptat cu această problemă timp de doi ani, ceea ce a dus apoi la depresie. M-am închis complet. Nu am mai vorbit cu prietenii mei și cu mama. Am simți că îmi pun o mască, sperând ca nimeni să nu mă întrebe ce fac. Am devenit paranoică, pentru că am vrut să păstrez acest secret, astfel încât nimeni să nu mă întrebe și să nu-și facă griji. Asta până într-o zi când am realizat că ceea ce fac îmi afectează tenisul. Nu mă mai puteam antrena pentru că nu aveam nimic în corp. Am decis că trebuie să mă schimb și trebuie să mănânc. Mi-a luat ceva timp să mă deschid din nou către oameni. E ceva cu care încă mă lupt atunci când sunt stresată sau supărată, dar acum am o relație mult mai bună cu mâncarea”.

“When I was fifteen, I had an eating disorder. There were people in my life and others who would see me on tv, that would tell me I was fat, or needed to lose a few pounds. Eventually, that truly got into my head. I was living off three, 100 calorie bars a day. I struggled with this problem for almost two years, which led to some issues with depression. I completely shut my friends and mom out of my life. I felt like I put this mask on to get through each day, hoping no one would ask how or what I was doing. I became super paranoid because I wanted to keep it all a secret and didn’t want anyone to worry. It took until one day when I realized what I was doing, I was hurting my tennis. I couldn’t get through a week of practice because I had nothing in my body. I let other people change how I felt about myself and that hurt the dream I’ve been working towards since I was four years old. I decided that I needed to get control of my eating. It took some time to get myself to open up to people again. It’s something I still struggle with when I get stressed or upset, but I have a much healthier relationship with food now.”

A post shared by Behind The Racquet (@behindtheracquet) on Feb 18, 2019 at 2:17pm PST

Nicole Gibbs, jucătoare de top 70 în circuitul WTA:

„Am suferit de depresie încă de la începutul adolescenței. În cele din urmă, mi-am împărtășit povestea într-un articol Telegraph la începutul anului, dar, până atunci, m-am luptat cu mine dacă să fac publică lupta mea de ani de zile. Îmi veneau în minte tot felul de întrebări și îndoieli care se rostogoleau în mintea mea: „De ce nu te-ai descurcat mai bine ? De ce nu ți-ai făcut jocul ? De ce nu ți-ai ținut mai bine nervii?” Și poate cea mai bântuitoare întrebare, când eram între primele 70 de jucătoare ale lumii: „cum e posibil să joci atât de mizerabil?”

Între timp, cu ajutorul meditației, medicamentelor și a unui stil de viață sănătos, lucrurile au mers bine și m-au ajutat mult. Cu toate astea, încă există sentimente de vinovăție și rușine pentru că „nu pot fi la fel de bună la tenis pe cât am fost la un moment dat„ sau sunt anxioasă la gândul cum va arăta viața mea după tenis.”

“I have suffered from depression since my early teens. I finally shared my story in a Telegraph article at the beginning of 2018, but, by that time, I’d been grappling with whether to go public with my struggle for years. I have an excerpt from a blog post I drafted (but never published) in 2016—the best year of my career to date. ~“I’m sitting in a busy locker room, facing the nearest wall, with a towel draped over my head so no one can see the silent tears rolling down my face. An anti-doping monitor stands nearby shifting awkwardly left and right wondering when will be a good time to ask me to sign consent papers for testing. She’s been standing there for thirty minutes and I haven’t so much as acknowledged her presence—even in my special state of misery, I feel guilty about this. All of the standard questions and doubts roll through my head with relentless persistence. ‘Why couldn’t you handle the nerves better?’ ‘Why didn’t you play your game?’ ‘Would a someday champion wilt under pressure that way?’ And perhaps the most haunting question, ‘At a career high ranking of 71 in the world, competing at the French Open in Paris, how is it possible that you are this miserable?’ Now, I know what you’re thinking. Of course an athlete is going to be in pain immediately after a three set, two-day-long loss at one of the biggest events of the year. But, in reality, I had not enjoyed a single happy moment in weeks.”~ While meditation, a healthy lifestyle, bouts with medication, and a solid support system have helped me immensely in the past three years, there are still days where it’s tough for me to get out of bed. Feelings of guilt and shame for „not being as good at tennis as I once was”, or anxiety about life after tennis still consume more of my mental energy than I care to admit. I’m working toward being more honest with myself and others about when I’m feeling down, but it can be difficult to show vulnerability in such a competitive, high stakes profession.”

A post shared by Behind The Racquet (@behindtheracquet) on Feb 5, 2019 at 4:41pm PST

Katerina Stewart, 21 ani, jucătoare de Top 300 WTA

„Pe când aveam 12 ani mi-am dat seama că sunt gay. Am trăit mulți ani în confuzie, în negare, pretinzând că sunt altcineva decât cine eram, de fapt. Din nefericire, tenisul este un sport în care există multe prejudecăți, care îi face pe oameni să creadă că trebuie să-și formeze o imagine standard, să îndeplinească anumite standarde. Faptul că a trebuit să ascund atâta timp cine eram cu adevărat m-a făcut să alunec în depresie, iar anxietatea mi-a afectat jocul, pentru că-mi făceam mereu griji despre ce vor gândi oamenii despre mine, în loc să mă concentrez pe ce aveam de făcut pe teren. Mi-a fost atât de teamă să fiu eu cu adevărat, pentru că să fii gay nu era ușor acceptat, cu atât mai puțin în tenis. Mi-a luat ceva timp, iar în jur de 20 de ani am început să înțeleg că există o viață și în afara tenisului. După ce am reușit să depășesc teama de a fi judecat, sentimentul de a nu aparține, am putut să mă accept în sfârșit. Am găsit fericirea în mine, am redescoperit bucuria de a juca tenis și mi-am găsit și dragostea”.

“Around the age of 12 was when I realized that I was gay. I lived many years dealing with denial, confusion, and pretending to be somebody that I wasn’t. Tennis, unfortunately, is such a judgmental sport that causes people to believe that they need to portray a certain image or meet a certain standard. Hiding who I truly was for so long, led me to develop depression and anxiety which affected my play because I was worrying about what people thought about me rather than focusing on my game. I was always so afraid to be my true self because being gay wasn’t really accepted as is, and even more so in the tennis world. It took me until I was 19/20 years old to understand and realize that there was a life outside of tennis. Once I overcame the fear of being judged and feeling like an outsider, I finally was able to accept myself ,and by doing so, I found happiness within myself, a newfound enjoyment for the game of tennis, and was able to find the love of my life.”

A post shared by Behind The Racquet (@behindtheracquet) on Mar 2, 2019 at 12:06pm PST