Yes, no? Problemele de match-up, cum afectează dinamica în tenis și ce soluții pot găsi jucătorii

M-au fascinat mereu problemele de match-up. Chiar dacă limba română nu are un termen la fel de concis (sau cel puțin nu l-am găsit eu), este unul dintre conceptele esențiale din tenis, pentru că jucătorii trebuie să înfrunte adversari cu stiluri diferite de joc de la un tur la altul. ”Match-up” înseamnă felul cum se potrivesc și cum se compară stilurile de joc ale combatanților. Într-un sport individual ca tenisul, stilul de joc este premisa de bază a unui meci de tenis, alături de suprafață, condițiile de joc și starea fizică a jucătorilor. Atunci când faci un preview, la aceste elemente te uiți mai întâi.

Match-up-ul este principalul factor care influențează scorul întâlnirilor directe dintre doi jucători, faimosul ”head to head” (H2H). Atunci când ai un H2H foarte dezechilibrat, de cele mai mule ori, acesta semnalează o problemă de match-up. Cazurile mai celebre sunt Federer-Roddick (21-3), Serena-Sharapova (19-2) sau Nadal-Berdych (19-4), însă tenisul e plin de exemple similare la toate nivelurile.

Unul dintre noile cazuri pare a fi Murray-Pouille. Datorită saltului remarcabil în clasament făcut de francez în ultimii ani, cei doi s-au întâlnit de patru ori în ultimele opt luni. Pouille n-a reușit să câștige niciun set. Mai mult, până în meciul de ieri de la Dubai când Pouille a reușit să se apropie la 7-5 în primul set, toate celelalte au fost pierdute cu scoruri drastice, ca 6-0, 6-1 sau, în cel mai bun caz, 6-3.

Din ce-am observat până acum, match-up-urile proaste sunt de două feluri: fie jucători cu stiluri de joc diferite (ca Nadal și Berdych), iar acest lucru îl subminează complet pe unul dintre ei. Aici putem băga toate combinațiile ”big hitter-couterpuncher”. Fanii Simonei știu prea bine ce dureri de cap îi apucă când o văd pe Lucic-Baroni pe aceeași jumătate cu Halep.  Pe de altă parte, Madison Keys, jucătoare de forță pur-sânge, are ea dureri de cap când o vede pe Simona dincolo de fileu. Nu este deci o regulă în favoarea cui oscilează un astfel de match-up cu stiluri diametral opuse.

Al doilea tip de match-up de coșmar este cel dintre doi jucători cu stiluri similare, în care unul face tot ce face celălalt, doar că un pic mai bine. Aici cazul de manual este Serena-Masha, unde Sharapova își vede întoarse armele împotriva ei tocmai pentru că Serena are exact același set de abilități, doar că mai puternice. Aici aș include și Murray-Pouille. Ambii au un joc flexibil, stăpânesc toate loviturile și au o acoperire foarte bună a terenului. Problema lui Lucas este că Murray le face mai bine. Adevărat, are și șase ani în plus, timp în care și-a rafinat și perfecționat stilul.

În general, când are o problemă de match-up, jucătorul este la o răscruce. Este evident că jocul său este insuficient: dacă nu va face niște schimbări, de câte ori va intra pe teren contra nemesisului său, rezultatul va fi același. În concluzie, dacă vrea ca meciul să aibă un rezultat diferit, va trebui să-și upgradeze armele din dotare sau să găsească altele noi. Dar a face schimbări în joc e ușor de zis, mai greu de făcut. În primul rând pentru că nu-i ușor pentru nimeni să iasă din zona sa de confort. În al doilea rând, stilurile de joc ale multor jucători sunt destul de inflexibile. Sunt acei jucători care știu puține lucruri, dar foarte bine (Sharapova, Roddick): este greu să schimbe pentru că dacă alterează o piesă fundamentală, restul construcției o poate lua la vale foarte ușor. Roddick a vorbit despre asta la US Open anul trecut, când a avertizat despre pericolul pe care îl presupune obsesia schimbării unui match-up nefavorabil. Se referea la cazul său contra lui Federer și își amintea cu regret că s-a concentrat prea mult pe a-și altera jocul pentru a-i face față mai bine lui Federer și a pierdut din vedere că nu va juca numai cu Federer în cariera sa. Este o armă cu două tăișuri aceasta: cât de mult este destul, unde tragi linia schimbării?

Apoi, jucătorul în dezavantaj mai este și sub presiunea timpului; trebuie să facă ceva înainte ca înfrângerile să se acumuleze și match-up-ul să se transforme într-un monstru. De la un punct încolo, mai ales dacă una dintre părți are un zero mare în dreptul ei sau dacă nu a mai reușit o victorie de pre vremea lui Noe, aproape că nu mai contează partea tehnică a jocului: va intra pe teren deja învins. Din acest punct de vedere, match-up-urile nefavorabile sunt ca niște închisori.

Se va transforma într-o închisoare și pentru Pouille? Rămâne de văzut. Este fascinant să prinzi începutul unui asemenea H2H dezechilibrat, perioada inițială în care învinsul caută încă soluții. Pouille cu siguranță caută și ieri chiar a făcut un mic pas înainte: după un început de set unu în care a pierdut trei gameuri consecutive, a revenit și s-a ținut de Andy, până când a cedat serviciul la 5-6. Este clar că Murray i-a intrat sub piele deja, și nu în sensul bun, pentru că în setul doi a revenit la tipul de scor din primele trei înfrângeri: un sec 6-1.

Întrebările mele pentru voi sunt acestea: cât de greu este să modifici un H2H nefavorabil? Care sunt match-up-urile mai spinoase: cele contra jucătorilor cu stil diametral opus, sau cele în care simți că joci contra unei imagini în oglindă, doar că un pic mai bună? De la ce punct încolo ar trebui un jucător să se împace cu soarta sa de perdant într-un match-up nefavorabil? Sau n-ar trebui să înceteze niciodată să caute soluții, pe principiul ”Nimeni nu-l bate pe Vitas Gerulaitis de 17 ori la rând” (spusă de acesta la Turneul Campionilor în 1980, când l-a învins pe Connors după ce pierduse primele 16 meciuri)?

Podcastul Treizecizero Reloaded: despre Djokovic, Federer, Nadal, Zverev, Sharapova, Pliskova și jucătoarele românce