Rafa Nadal îl învinge pe Grigor Dimitrov într-o semifinală fantastică, revine în finala Australian Open! Finală Federer – Nadal pentru istorie!

Primul set, cu Nadal brutalizându-l pe Dimitrov și eu zicându-mi să se termine mai repede măcar; un singur break a fost suficient, wham, bam, thank you, ma”am. Al doilea set, cu Dimitrov dând înapoi la fel de tare cum primea și rămânând în continuare în incintă mi-a ridicat sprâncenele și m-a făcut să mă dau mai aproape de laptop. Rafa începea să se îngrijoreze, curgea cu breakuri, meciul se complicase. Două breakuri și un hold monumental pentru 5-5 n-au fost suficiente pentru Nadal; Dimitrov a făcut trei, ultimul la linia de sosire: 7-5 și deodată aveam un meci competitiv. Setul trei, Grigor rămâne în continuare în incintă, apărând două mingi de break la 1-1. Avea să-și piardă serviciul un pic mai încolo, dar, hopa, face imediat break: ce meci era ăsta? De la 3-3 încolo, holduri de oțel până la 6-6, când, vââââjjjj, am cotit-o din nou în break land: nu mai puțin de șapte minibreakuri. Rafa a ieșit la fotofiniș cu 7-5, după ce fusese 5-5. Setul patru, niciun break. Nu numai asta, dar nici măcar un break point! În tiebreak, mă așteptam ca Rafa să joace mai bine, ca în setul anterior: bineînțeles, a fost exact pe dos. Grigor a luat-o la goană, a avut 5-2 și a închis cu 7-4.

Decisivul a fost, ca orice decisiv, război al nervilor și s-a dus la jucătorul care a gestionat mai bine punctele mari. Amândoi au avut șanse încă din primele game-uri, nu le-au luat; aceste șanse aveau să atârne din ce în ce mai greu în balanța psihologică a meciului pe măsură ce se vedea în zare linia de sosire. Momentul crucial a fost când Dimitrov a avut două mingi consecutive de 5-3 pe serviciul lui Rafa. Acolo Nadal și-a luat soarta în mâini și a atacat primul, salvându-le pe amândouă, luându-și serviciul și, cum se întâmplă de atâtea ori, făcând break imediat pe valul de încredere. Dimitrov a salvat două mingi de meci dar nu și pe a treia.  

După patru ore și 56 de minute, două lucruri erau sigure: Grigor Dimitrov nu mai e jucătorul pe care-l știam și Rafa Nadal e exact jucătorul pe care-l știam.  

În ultimii doi ani am scris de câteva ori că Grigor Dimitrov trece printr-o criză existențială pe teren: de câte ori mă uitam la meciurile lui, parcă intram într-o ceață. Nu înțelegeam: voia să fie atacant, voia să fie apărător și sfârșea prin a nu face nimic ca lumea. Acum alerga ca nebunul din tribună în tribună, acum se repezea la fileu, acum făcea duble, urmate de hot-shoturi, urmate de lovituri care aterizau anemic în fileu, de rame sau de outuri de trei metri. Meciurile lui erau exasperante și bulversante. După anul de grație 2014, când Dimitrov a făcut semifinală la Wimbledon, învingându-l pe Murray și intrând în top 10, totul a luat-o iremediabil la vale, și pe teren și în afara sa. Și a continuat așa până anul trecut, când bulgarul a pus mâna pe unul dintre cei mai interesanți antrenori din ATP, Dani Vallverdu, tânărul venezuelean care și-a făcut un nume fiind parte din echipa lui Andy Murray mulți ani. După despărțirea de Murray, Vallverdu a fost angajat de Berdych și am văzut imediat un salt calitativ în meciurile lui Tomas. Însă Tomas e la sfârșitul carierei și nu mă miră că Vallverdu a preferat să se înhame la un proiect cu un potențial mai mare decât cehul: Grigor Dimitrov, 25 de ani, fost copil minune, rătăcit în dilemele celor care au prea multe unelte la dispoziție. 

”Grigor s-a chinuit anii trecuți să-și găsească identitatea de jucător”, a declarat Vallverdu pentru site-ul ATP în august. ”Scopul meu este să simplific lucrurile pentru el. Are multă varietate, dar nu are nevoie de ea decât când lucrurile se complică pe teren; în rest, trebuie să se concentreze pe armele sale principale. Asta încerc eu să fac: să-i simplific jocul, astfel încât să se simtă în largul său atunci când își folosește armele principale.” Și care sunt acestea? Serviciul și forehandul. Acestea două l-au ținut azi pe Dimitrov în meci, forehandul făcând winner după winner și serviciul scoțându-l din multele situații complicate în care s-a aflat de-a lungul celor cinci seturi.  

Forehandul lui Dimitrov nu mai este lovitura intermitentă care producea un hot-shot urmat de cinci mingi zburate pentru că nu își selecta cum trebuie momentul când să apese pe trăgaci. Azi, forehandul său a avut greutate (plat sau cu spin), variație (pe înălțime și pe direcție) și cel mai important, a avut scop: a fulgerat câștigător în lung de linie sau l-a presat pe Rafa în crosuri scurte pentru a deschide terenul. Iar serviciul…  20 de ași, 4 nereturnate, 5 duble, 69% procentaj pe primul, 70% din puncte câștigate cu primul, 49% cu al doilea. Mai mult decât aceste cifre, foarte onorabile, a fost însă felul cum Dimitrov a servit mai bine exact când avea nevoie. Și, la fel de important, felul cum și-a menținut sus nivelul serviciului de-a lungul a aproape cinci ore. E drept, spectrul vechiului Dimitrov și-a făcut apariția când a cedat un break cu o dublă și mai dat una degeaba în fatidicul game unde Rafa i-a făcut break în decisiv, dar noile obiceiuri durează până să fie implementate în situații de presiune. Îi dau cuvântul din nou lui Vallverdu: ”Suntem în prima fază a colaborării noastre. Obiceiurile nu se schimbă în trei, patru luni. Durează opt, zece, douăsprezece luni. Si, mai important, trebuie să fie obiceiurile potrivite pentru meciurile mari. Grigor a jucat meciuri importante până acum, dar vreau să văd dacă în semifinale sau finale aceste obiceiuri sunt la locul lor. Acolo e cel mai important.” 

Ei bine, Grigor Dimitrov a dovedit azi, în a doua sa semifinală de Grand Slam, că are niște obiceiuri noi. În primul rând, să-l ducă pe Rafa în cinci seturi pe muchie de cuțit? Cine l-a crezut în stare, bravo lor, eu nu mă aflam printre ei. Apoi, faptul că jocul său s-a limpezit și și-a găsit scopul: este aproape miraculos să vezi așa ceva la orice jucător, dar mai cu seamă la Dimitrov, un jucător din școala (atât de rară) Federer. Ce-i lipsește încă față de ilustrul său coleg sunt două lucruri pe care nu știu dacă le poate dobândi, căci se poate ca ele să fie înnăscute mai degrabă decât învățate: anticiparea și economia deplasării. Baby Fed a fost prins destul de des pe picior greșit de loviturile lui Rafa (bine, el nici nu a jucat contra lui Nadal de atâtea ori ca Federer) și, fiind cu câțiva centimetri buni mai înalt ca Federer, are uneori un aer de Bambi pe gheață mai degrabă decât balerin precis. Însă ăsta e geniul lui Federer (sau parte din el) și ce-l diferențiază de restul muritorilor. Grigor va trebui să-și găsească propriul lui geniu: asemănarea cu Federer a durat deja destul și i-a făcut cinste în meciul de azi cel puțin.  

Cât despre geniul lui Rafa Nadal, acesta este felul cum îl hrănesc aceste meciuri dure, cum îi dau putere și încredere, în loc să-l consume ca pe majoritatea muritorilor. Rafa a trecut de zeci de ori prin cazanul încins al acestor încercări și a supraviețuit, de multe ori învingător. Presiunea este mai mult decât un privilegiu pentru Rafa, este habitatul său natural. În ciuda îndoielilor de azi de pe teren (mai multe decât în trecutul îndepărtat, dar mai puține decât în trecutul apropiat), Nadal îmi dădea impresia inexorabilă că devenea mai puternic pe măsură ce meciul înainta. Dincolo de faptul că se simte ca peștele în apă cu cât competiția e mai aspră (enjoy the pain, spune el, cu accentul său inimitabil), adevărul este că Nadal are pur și simplu un joc dificil de demontat.

Am mai vorbit de cât de stilizat și aranjat în câteva mari blocuri conceptuale este jocul său: simplificat, exact despre ce vorbea Vallverdu. Dacă Rafa joacă la un nivel ridicat, doar un übergrinder ca Djokovic sau un atacant feroce și năprasnic îl pot deraia. Dimitrov nu este nici una nici alta. Tenisul său poate străpunge baricada Nadal doar prin precizie chirurgicală și viteză; nu e imposibil, dar e foarte greu de susținut un stil atât de riscant timp de trei seturi din cinci și Dimitrov nu este la acel nivel de încredere (deocamdată). Azi însă, deși nu l-a doborât, a făcut niște breșe considerabile și a arătat că, deși trebuie mult pentru a-l surclasa pe Nadal, nici acesta nu este invincibil sau imun la îndoială. 

Rafa este uman, dar genul său de uman este încă suprauman pentru mulți dintre adversarii săi.