Ce rezultă din victoriile lui Federer: trebuie să fii crud ca să fii bun

Unul din motivele pentru care îmi place sportul individual este că te obligă la adevăr. În fiecare zi mințim, uneori de îngheață apele, și pe noi și pe ceilalți. Mințim ca să ne facem viața mai ușoară și ca să nu ne omorâm unii pe ceilalți – minciuna este un ingredient necesar în supraviețuirea speciei. Însă în tenis, odată ce-ai pășit pe teren, e puțin loc de minciună. N-ai unde să te ascunzi, adevărul îți va râde în nas de la prima minge până la ultima. Dacă ești mai bun, se va vedea pe tabela de scor. Dacă nu, nu.  

Cei mai buni sunt buni nu numai pentru că știu ce să facă cu mâinile și picioarele și racheta mai bine decât alții, sau pentru că muncesc mai mult decât alții. Sunt și alții la fel de îndemânatici decât ei și muncesc la fel de mult. Însă cei mai buni iau munca și îndemânarea și o transformă în altceva: într-o armă pe care o folosesc fără menajamente. 

Măiestria de dragul măiestriei nu e scopul pentru care joacă Federer sau Nadal sau Djokovic, Murray sau Wawrinka. Poate fi destul pentru d-alde Dustin Brown, Monfils sau Paire. Sunt de acord că există o latură de entertainer în fiecare sportiv, dar nu este motivul principal pentru care se joacă meciurile și turneele, nu? Meciurile și turneele se joacă pentru a fi câștigate. Sau pierdute. Și de multe ori, ce face diferența între victorie și înfrângere este cruzimea de a folosi jocul ca pe o armă și de a obține victoria cu acea armă pentru că e fair și e ok să nu-ți pese de cel care pierde. Niciunde altundeva în viață nu e ok să nu-ți pese, mai mult, e imperios necesar să nu-ți pese, ca în sport. Și mi se pare eliberator, pentru că ăsta e adevărul. Nu suntem pe teren ca să ne pese. O să ne pese și vom fi amabili imediat ce ieșim, la interviuri, la conferințe etc. Există un loc și un timp pentru toate și cei ce înțeleg asta vor fi cei care vor atinge vârfurile cel mi des.  

Nimeni n-a înțeles mai bine sau mai repede și instinctiv acest lucru decât Rafael Nadal și Roger Federer. La Nadal este așa de izbitoare diferența între atitudinea viscerală de prădător de pe teren și politețea și bunul simț din afara lui, că multă vreme l-am bănuit de ipocrizie sau de sindromul personalității multiple. La Federer, contrastul nu e așa de mare pentru că pumnul de fier este deghizat în mănușa de catifea a stilului său de joc și atitudinii sale reținute pe teren. Dar dacă ești atent, în meciurile care trec de un anumit nivel de intensitate, vei vedea că dincolo de masca impasibilă de gentleman dichisit este cineva care a venit să câștige și care nu va ezita să-ți tăbăcească pielea și sufletul până la sânge. Because its fair game și astea sunt riscurile jocului.  

Federer a câștigat contra lui Nishikori (și Rafa contra lui Zverev) pentru că a alergat și a luptat timp de cinci seturi, dar dacă sapi un pic dincolo de astea, dai peste acel ceva inflexibil care nu poate fi descris decât prin aceste două cuvinte: cruzimea excelenței. Nishikori a avut 5-2 în primul set. A sfârșit prin a-l câștiga la tiebreak, dar faptul că l-a lăsat pe Federer înapoi în set a fost o greșeală tactică majoră și spune multe despre instinctul de killer al lui Kei. Este o întâmplare că Nishikori joacă atâtea meciuri lungi și se chinuie să și impună jocul mai rapid? Nu cred. În ultimul set, când Kei a început să plătească prețul fizic al neglijenței din primul set, Federer a presat fără milă. La fel cum a presat fără milă și Nadal în ultimul set și jumătate cu Zverev, când acesta începuse și el să simtă povara fizică, dar și cea mentală de a sta cu Rafa în schimburi și a face câte trei winnere pentru a câștiga un punct.  

Trebuie să fii crud ca să fii bun. Și este ok așa. De câte ori nu regretăm când jucători talentați nu reușesc să-și împlinească potențialul și pierd meciuri pe care ar trebui să le câștige tocmai pentru că le lipsește această nepăsare crudă, această încredere egoistă în ei? Cruzimea este necesară și salutară, și pentru cel care câștigă, și pentru cel care pierde, și pentru noi, cei care îi urmărim. E adevărul, și adevărul eliberează mereu, chiar și când te lasă cu sufleul învinețit. Și mai e o chestie. Mai mult decât cruzimea adevărului (indiferent dacă o exerciți sau o primești), există ceva care doare mai tare: regretul. Să fii crud atunci când trebuie înseamnă să-ți câștigi sau să-ți pierzi bătăliile fără regret.