Declinul Serenei, explozia lui Kerber și cine a profitat de disparițiile Sharapovei și Azarenkăi. Viața în WTA în tumultuosul an 2016

Declinul Serenei

Începută anul trecut la US Open, șovăiala Serenei în fața istoriei a continuat și în prima parte a anului acestuia cu pierderea finalelor de la Australian Open și Roland Garros. Cauzele au fost atât emoționale (poziția de cea mai bună din istorie e un privilegiu, dar și o povară) dar și fizice. Serena este un specimen remarcabil, dar nici chiar ea nu este imună la uzura circuitului și a vârstei, iar acest lucru a devenit din ce în ce mai vizibil pe măsură ce anul înainta. Dacă la Australian Open a fost împiedicată de emoții și mai ales de o opoziție neașteptat de solidă din partea lui Kerber, la Roland Garros și US Open mi s-a părut că înfrângerile ei au venit pe fondul oboselii fizice. Wimbledon, ca și pentru Federer, va fi mereu prietenos cu stilul de joc al Serenei, așa că acolo, în sfârșit, americanca a egalat recordul lui Graf. Însă, după New York, unde a pierdut la Pliskova în semifinală, Williams a aruncat prosopul, sărind cu totul peste Asia.

Fără îndoială, finala pierdută la Australian Open a zguduit întreg circuitul și a modificat percepțiile vizavi de Serena, influențând astfel tot anul. ”Jucătorii dominanți intră pe teren deja cu un break sau două avantaj”, spunea Mardy Fish. După Melbourne, Serena a pierdut acest avantaj al factorului intimidare. Felul cum a pierdut finala a contat și el: n-a fost un meci unidimensional, o înfrângere în care Serena n-a fost conectată mental sau a avut probleme fizice. Era începutul anului, era proaspătă și până în finală măturase pe jos cu tabloul (inclusiv Sharapova și Radwanska). Kerber a bătut-o pentru că i-a luat meciul din mână: a obligat-o să iasă din zona de confort, a jucat-o tactic perfect și a avut tăria să nu se lase intimidată. A fost un pachet întreg, iar Angie a demonstrat întregii lumi cum poate pierde Serena o finală de Slam într-un meci disputat de trei seturi.

Dacă ar fi să aleg evenimentul on-court cu cel mai mare impact asupra circuitului feminin, aș arăta fără ezitare către finala AO. A aruncat în aer toate supozițiile, a pus sub semnul întrebării invincibilitatea Serenei și a produs un nou star, pe Angelique Kerber.

Kerber, cea mai dramatică transformare a unei jucătoare de tenis din ultimii ani?

Știți emisiunile acelea care au cuvântul ”makeover” în titlu, destinate de obicei femeilor, în care se schimbă radical aspectul unei persoane? Coafura, machiajul, hainele, uneori și corpul (dacă este timp). Între Turneul Campioanelor 2015 și Australian Open 2016, Kerber parcă a participat la ”Extreme tennis makeover”, ediția WTA. Angie a apărut în ianuarie în Australia și cu un fizic vizibil mai suplu și mai fit, dar și cu o filozofie de joc mai agresivă și cu o mentalitate modificată. Duse erau remarcile și grimasele sarcastice din timpul meciurilor, raliurile interminabile jucate la trei metri în spatele terenului și serviciul doi inexistent. La Melbourne, după un meci dificil de trei seturi în primul tur contra lui Misaki Doi (care a avut și minge de meci), Angie v2 a trecut în trombă prin tablou și s-a anunțat ca o realitate de netăgăduit.

Nu-mi amintesc de nicio transformare mai drastică a unei jucătoare de tenis într-un stadiu așa avansat al carierei. Practic, la frumoasa vârstă de 28 de ani, Kerber a găsit o nouă viteză: de la jucătoare de top 10, dar niciodată pretendentă la titluri de Slam, a trecut la nivel de Hall of Fame. Singurul caz similar care-mi vine în minte este Stan Wawrinka în circuitul masculin. Dar, spre deosebire de Stan, care vine și mătură tot în cale două săptămâni, ia un Slam și apoi dispare tot anul, Kerber, după mahmureala tradițională de câteva săptămâni post-primul Slam al carierei, a avut tupeul să continue cu finalele de Slam, jucând și pierzând una la Wimbledon, dar câștigând la New York. Așa ceva nu s-a mai văzut în județul nostru! 

Angelique a vorbit deschis despre ce-a propulsat-o la acest nivel: o dedicare exemplară sălii de fitness și zguduirea emoțională pe care a suferit-o la Turneul Campioanelor 2015, unde și-a bătut singură cuie-n talpă și a ratat calificarea din grupe (din nou) din cauza mentalității negative. Ca și Simona, care după episodul Makarova s-a jurat că nu mai renunță în veci la luptă pe teren indiferent de scor, și Kerber a avut nevoie de un meci șoc precum cel cu Safarova de la Singapore ca să realizeze că punea prea multă presiune pe ea și acest lucru trebuie să înceteze. Dar de la plan la execuție e cale lungă, după cum știm cu toții cei care facem rezoluții ambițioase de Anul Nou și le uităm până la sfârșitul lui ianuarie. Spre deosebire de noi, Kerber s-a ținut de rezoluția ei tot anul: în momentele dificile din meciuri, în loc să-și rotească ochii sarcastic și să gesticuleze spre lojă, Angie își încleșta maxilarul, își punea masca impasibilă și dădea în minge de-i sărea puful. Să-ți schimbi atât de drastic năravurile de jucător la o vârstă venerabilă tenisistic, iată realizarea de căpătâi a lui Angelique Kerber în acest an.

Enigma Garbine 

Garbi începe să-și cam dezvolte o reputație de divă, și printre jurnaliști, și pe teren. OCC-urile ei pline de țâfnă în care-l repede de nu se vede pe Sumyk sunt urmărite cu mai mult interes decât telenovelele, pe când declarațiile din conferințele de presă au un nivel suspect de PR sharapovian și bătăi din gene. Pe teren, stilul ei de joc ”high risk, high reward” a fost exact așa anul acesta: a adus recompense maxime la Roland Garros, unde a câștigat titlul pe o zgură mocirloasă, dar a dat rateuri cam tot restul anului. Deocamdată Garbine e mulțumită așa. ”Un an în care câștigi un Grand Slam este un an de succes, indiferent de ce se întâmplă în restul lui”, a pus Muguruza ferm lucrurile la punct la Singapore. Bun, deci chiar avem un echivalent al lui Stan în circuitul feminin. Pe mine nu mă deranjează, atâta timp cât nici pe ea n-o deranjează. Unii jucători se hrănesc cu melodramă și convulsii, iar noi, fanii, să fim sinceri, vom avea mereu nevoie de motive pentru a mai băga o pungă de floricele la cuptor. 

Revenirea Simonei

După un început de an dificil, cu probleme de sănătate, accidentări și lipsă de rezultate, Simona s-a stabilizat și a recuperat startul pierdut pe suprafețele unde performează cel mai bine: zgură și hard. Halep are nevoie de un context familiar pentru a se simți confortabil, iar turneul de la Madrid, care este foarte prietenos cu românii datorită lui Ion Țiriac, i-a oferit scena ideală pentru a-și etala liber jocul. De altfel, nu numai Simona simte Madridul ca pe un fel de a doua casă: ediția de anul acesta a avut nu mai puțin de patru jucătoare române în sferturi. Mare păcat că avântul generat de titlul de la Madrid a fost stopat la Paris de bâlba organizatorică provocată de ploaie. Simona a reușit să orchestreze însă după Wimbledon un al doilea asalt, început cu titlul de la București și continuat cu un sezon american de hard foarte bun, în care a câștigat un al treilea titlu al lui 2016, la Montreal. Tot la Montreal a reușit și acea finală la dublu, alături de Monica Niculescu. Ca și la Roland Garros, Simona ajungea la New York într-un vârf de formă. Tot ca la Paris, s-a văzut stopată din nou de o forță a naturii: Serena Williams.

Ca trăsătură definitorie a acestui an, dincolo de performanța evidentă de a se califica la Singapore în condițiile în care a avut un start complet ratat, aș remarca succesul acestor ”campanii” de atingere a maximului de formă la timp pentru Slamuri. E parcă mai multă sincronizare și planificare în programul Simonei, cu accent pe construirea unor perioade compacte de joc bun chiar înaintea Slamurilor. A reușit să orchestreze două anul acesta, înainte de RG și USO. Faptul că la final și-a băgat coada Aghiuță n-ar trebui să descurajeze pe nimeni. Ce-a depins de ea Simona a făcut, și la Paris și la New York: a luptat exemplar și contra lui Stosur, și contra Serenei.

Ca și începutul de an, sfârșitul a fost și el domolit de problemele fizice și de oboseala acumulată de-a lungul sezonului. Este un aspect cu care se luptă tot circuitul: diferența la vârf se face în funcție de cât de bine își gestionează jucătoarele calendarul, problemele fizice și energia. Însă faptul că Halep intră în al patrulea an în care se menține în partea superioară a top 10 ar trebui trecut la marile performanțe din tenisul feminin: în aceste vremuri turbulente, unde nimic nu este sigur, constanța Simonei este pe cât de lăudabilă, pe atât de rară. 

”Lebedele negre”

Acele evenimente șoc care sunt imposibil de prezis, dar care, uitându-te înapoi, schimbă esențial peisajul, au fost anul acesta în WTA suspendarea pentru doping a Sharapovei și sarcina urmată de retragere temporară a Azarenkăi, într-un moment când începea să domine circuitul (dubla Indian Wells – Miami). Doi poli magnetici pentru titluri au dispărut efectiv peste noapte din tablourile de concurs. Consecințele au fost masive. Dincolo de rumoarea provocată de cazul Sharapova, discuțiile mai generale despre lupta anti-doping, prevenire, pedepse și comunicarea cu jucătorii, a rămas un spațiu considerabil care trebuia umplut – la fel ca după dispariția lui Federer și Nadal. Și a fost umplut prompt cu jucătoare care așteptau în prag și care au găsit teren (he) de manevră: Pliskova, Keys, Konta, Cibulkova. Toate au avut performanțe în premieră anul acesta: intrare în top 10 pentru Konta și Keys, clasament career high pentru Pliskova după Cincinnati și finala USO, calificare la Singapore și titlul acolo pentru Cibulkova, cu o performanță care a încheiat spectaculos sezonul.

În afară de ele, locurile din fruntea clasamentului au fost asaltate de veterane care au revenit în trombă, ca Svetlana Kuznetsova, Venus Williams, de jucătoare retrase care au început o a doua carieră, ca letona Sevastova, sau aproape retrase care și-au regăsit busola, ca Shuai Zhang. După un 2015 în care valul tânăr avansase foarte repede, anul acesta s-au mai liniștit apele, însă au rămas câteva nume cu performanțe constante (Svitolina, Gavrilova, Kasatkina) și au apărut altele promițătoare (Osaka, Konjuh).

Cine s-a blocat în dilema constanță-progres

Urcarea și coborârea rapide nu sunt singurele posibilități în tenis. Poți să bați apa, rămânând mai mult sau mai puțin la același nivel, fără să faci mari progrese. Aceasta senzație o am când mă uit la jucătoare ca Radwanska, Suarez-Navarro, Kvitova și Bacsinszky. Toate extrem de talentate, actuale sau foste top 10, dar care anul acesta mi-au dat senzația că au cam bătut pasul pe loc. Da, Aga e pe 3, a rupt iar Asia în două și a monopolizat din nou premiile pentru cele mai spectaculoase lovituri ale anului, dar la Slamuri n-a câștigat teren. Radwanska este într-o situație ingrată – pare să fi atins un plafon invizibil dincolo de care nu mai poate evolua. Kvitova are problema opusă; găsește greu constanța, dar stă măcar liniștită la capitolul Slamuri, are două Wimbledonuri. Ca și Aga, anul acesta s-a trezit mai serios pe final și a dat de pământ cu cine i-a ieșit în cale în Asia. Carla și Timea au stat cumințele după ce în 2015 făcuseră ceva pagube în circuit. Bineînțeles, asta nu face decât să confirme încă o dată natura paradoxală acestui sport: jucătorii trebuie să fie constanți, dar să se reinventeze și să progreseze continuu. Este o echilibristică  pe care fiecare o face cum poate, învățând din încercări și erori și sperând că vor găsi combinația câștigătoare înainte ca timpul să le expire.