Andy Murray, cel mai bun counterpuncher din lume

Andy Murray este pentru mine exemplul de frunte în categoria ”Doar pentu că nu-ți place ție cum joacă, nu înseamnă că nu e bun”. Este o categorie pe care o avem cu toții, cei care ne uităm la tenis, și a mea îl conținea pe Murray, pe lângă alte nume mai mult sau mai puțin notabile. În etapele ei mai neevoluate, această categorie a avut diverse denumiri, printre care: ”Pff, nu pot să-i sufăr p-aștia”, ”Ce, ăsta e tenis?”, ”Roboți și alte mașinării la care prefer să nu mă uit”. 

Andy Murray a fost mulți ani o enigmă pentru mine, o enigmă cu atât mai enervantă cu cât toată lumea părea să o înțeleagă. Știți senzația aia când nu pricepi ceva ce toată lumea pare să priceapă? Urăsc senzația aia. De câte ori auzeam că Murray are ”cel mai mare tennis IQ dintre toți jucătorii” îmi venea să strig la televizor: ”Unde, UNDE e domne IQ-ul ăsta?? Eu nu văd nimic în afară de mormăieli și tenis țaca-paca!”

Și uite așa am ținut-o eu cu Andy ani buni, el mormăind pe teren și eu în fața televizorului. Îmi pierdusem speranța aproape când s-a întâmplat ceva, the turning point, cum s-ar zice, în relația noastră: l-am văzut jucând live, la Roland Garros 2014. Să nu uităm că Murray a trecut la avasați pe zgură abia în timpul domniei lui Mauresmo, în 2015. Ca să înțelegeți de unde a pornit-o cu zgura, în timpul sferturilor contra lui Ferrer la Paris în 2012, Andy a strigat către un spectator care îi admonestase nivelul slab: ”I'm trying my tits off, man!”. Pe lângă faptul că e intraductibilă (îmi pare rău, nevorbitori de engleză, dar Google translate nu va fi de niciun ajutor aici), este una din reacțiile mele preferate on-court, prin cât de autentic-obidită e.

Ce vreau să zic este că în 2014 Murray plus zgură nu dădea încă egal love, cum dădea cu hardcourtul. Dar când l-am văzut live, s-a ridicat ceața și am priceput în sfârșit care era treaba cu Andy Murray. Iată ce am scris atunci:

”Al doilea lucru care face tenisul live o experienţă diferită este faptul că vezi chestii care nu se pot vedea la televizor. Ieri am înţeles în sfârşit de ce este Andy Murray un jucător foarte bun. La televizor, tot ce vedeam era un Murray care alerga de colo colo pe butuceii lui şi care nu făcea decât să pună mingea în teren. Ce nu se vede la tv, care arată terenul de sus şi de departe, este felul cum se mişcă mingea: spinul, traiectoria, înalţimea. Andy Murray are un milion de feluri în care poate să lovească o minge de tenis şi nu vezi două similare consecutive. O să-ţi dea un cros de forehand cu spin mediu, urmat de o minge plouată pe mijlocul terenului, urmată de un rever superplat în lung de linie, urmat de un slice, urmat de un forehand adânc cu mult spin, și așa mai departe, până când adversarul (în cazul nostru un Matosevic cu agilitatea lui Shrek) se impiedică în propriile picioare încercând să facă faţă nenumăratelor variabile.

Apoi, Murray are o anticipaţie ieşită din comun la retur, unde îl vezi cum rar greşeşte direcţia pe care o alege cu câteva fracţiuni înainte ca mingea să fie lovită de adversar. Pe serviciul doi, sare atât de mult că aproape intră în careu! Multe, multe puncte din retururi foarte agresive pe serviciul doi. Şi ultima pe lista abilităţilor, dar nu cea din urmă: iuţimea cu care găseşte plasamente agresive din poziţii ultra defensive. Are o capacitate incredibilă de a găsi acei câţiva centimetri de deschidere pe unde să trimită un passing sau colţul de teren unde adversarul nu poate să ajungă, toate astea din fugă, cu doar câteva fracţiuni de secundă în care să ia o decizie. Yes, Andy Murray is a fine player. Dar pentru a-l aprecia, trebuie văzut live.”

Toate acestea sunt încă parte din identitatea de bază a lui Murray ca jucător și au fost etalate în victoria categorică de ieri de la Shanghai contra unui jucător foarte bun din noul val: Lucas Pouille. Francezul a mai jucat la Roma anul acesta cu Murray, unde a reușit să-i ia trei game-uri. Ieri a reușit patru. Însă, dincolo de scorul drastic, ce a surprins a fost cât de autoritar a dominat Murray un jucător care este destul de isteț tactic, și cu toate astea, n-a reușit în ruptul capului să-i anticipeze loviturile. Pouille s-a împleticit pe baseline prins pe picior greșit, a fost forțat să riște mai mult decât de obicei și să greșească, a atacat în ultimă instanță fileul doar pentru a fi pasat și lobat ca la carte de fiecare dată.

Uitându-mă cum Murray l-a dezmembrat metodic pe Pouille, m-am gândit: ”Uite un jucător care știe cine e pe teren.” Un jucător care și-a găsit identitatea și a rafinat-o până la perfecțiune. Returul și contraatacul au fost mereu elemente de bază; nu mai surprind pe nimeni passing shoturile sau loburile lui. În plus, în ultimii ani, Murray a mai adăugat chestii pe ici pe colo, astupând eventualele breșe pe unde se puteau strecura adversarii. Una era forehandul, pe care Lendl l-a ajutat să-l lovească mai plat. Alta era serviciul doi, despre care Murray a declarat că l-a întărit și acest lucru îi permite să-și asume mai multe riscuri pe primul. Ieri s-a văzut și acest lucru: în ciuda unui procentaj de reușită redus pe primul, Murray nu s-a confruntat cu nicio minge de break și a câștigat 54% din punctele jucate cu al doilea.

La US Open, Roddick a ales pentru faimoasele lui trasmisiuni de pe Periscope un meci de-al lui Andy Murray, ocazie pentru a ne regala cu câteva observații intuitive și foarte pertinente despre jocul lui. ”Nu există niciun jucător care să se priceapă mai bine la a expune punctele slabe din jocul adversarului”, a explicat Roddick în ce constă faimosul ”tennis IQ” al lui Murray. ”Reverul său este cel mai adaptabil rever din circuit, iar returul pe serviciul doi este cel mai agresiv dintre loviturile sale. Apoi, uităm deseori că este un tip înalt și cu toate astea se mișcă incredibil pe teren. Dedicația și conștiiciozitatea sa nu au egal.” Cât despre tiradele lui din timpul meciului și acuzația unui fan că acestea semnifică instabilitate mentală, Roddick nu a fost de acord: ”Dacă nu scoți niciun cuvânt pe teren, asta nu înseamnă automat că ești puternic mental.” Alt fan a sugerat (a câta oară) că Murray trebuie să joace mai agresiv. Roddick a avut o replică genială: ”What's wrong with being the best conterpuncher in the world? Murray needs to be the best version of himself, not of somebody else.” (”Ce e în neregula cu a fi cel mai bun counterpuncher din lume? Murray trebuie să devină cea mai bună versiune a sa, nu a altcuiva.”)

În meciul de ieri contra lui Pouille, asta am văzut: cea mai bună versiune a lui Andy Murray, un counterpuncher cu un joc letal, la care mi-a plăcut să mă uit, chiar dacă nu eram lângă teren să văd zecile de feluri diferite în care pleca mingea din racheta lui.