O zi cu Simona, Andy, Stan și emoțiile de rigoare trăite din tribunele de pe Ashe și Louis Armstrong

Nicio zicală americană nu te aduce parcă mai bine cu picioarele pe pământ decât clasicul “ai grijă ce îți dorești, s-ar putea să ți se întâmple”. De la începutul turneului, tot ce mi-am dorit a fost ca în primul weekend să îi prind în aceeași sesiune pe Simona și pe Andy. Planul presupunea că vor fi două victorii confortabile, așa cum fusese cazul anul trecut, când i-am văzut tot aici jucând cu Shelby Rogers și Thomaz Bellucci.

Am parcurs cu atenție pagina cu obiecte pe care NU le poți aduce la US Open. Lista include, dar nu se limitează la: ghiozdane, pachete sigilate, recipiente din sticlă sau metal, computere, mâncare (cu excepția celei pentru bebeluși), obiecte ce fac zgomot, steaguri, banere, afișe și bețe pentru selfie-uri. M-a luat totuși un pic prin surprindere anunțul repetat la portavoce de cei de la intrare: “No tennis racquets or cologne! No tennis racquets or cologne!” O doamnă din spatele meu se panichează de-a binelea: “Vai de mine, m-am dat cu parfum dimineață!” O liniștește soțul: “Cred că ai voie, se referă probabil la sticle de parfum.” Controlul de securitate urmează principiile celor din aeroporturi, fiecare geantă este controlată și fiecare spectator trece printr-un detector de metale.   

Răsuflu ușurată că am trecut acest prim test și mă îndrept direct spre terenul 1 de antrenament, acolo unde este programată Serena. De fapt, mi-am propus să ajung mai devreme doar pentru a mă odihni undeva pe iarbă sau pe o bancă, așa cum văd că fac cei din reclamele la US Open, dar fiecare secundă mi se pare brusc importantă și nu găsesc vreme de pierdut. Timpul se contracta parcă odată ce ai ajuns în complex, sunt mereu prea multe de văzut și prea puțin timp. Antrenamentul Serenei este desprins parcă din manuale. Începe cu încălzirea alături de preparatorul fizic, urmează lovituri ușoare, loviture din puncte fixe, serve, raliuri. Intensitatea crește cu fiecare sfert de oră. Din unghiul unde stau mi se pare extrem de înaltă și impresionantă, iar tot ce face inspiră tenacitate și profesionalism. “I love the smell of fresh ambition in the morning.”

Condițiile de joc se anunță diferite față de cele de până acum. Pentru acuratețea relatării, consemnez că temperatura a urcat de la 21 de grade dimineață până la 23 la prânz. Cerul înnorat, umiditate foarte mare (70%), dar șanse mici de ploaie. Stadionul Arthur Ashe are însă propriul sau microclimat și mă trezesc încurajându-mă că ziua nu poate decurge decât linear spre trei victorii de rutină.  

Ultima oară când o văzusem pe Simona live a fost pe un teren improvizat între niște schele. Am stat și fără acces la tabela de scor, deoarece aceasta era orientată doar spre una dintre tribune. Era însă acasă, publicul era tot al ei și victoria a fost zdrobitoare. Pe Ashe, publicul abia începe timid să apară pentru sesiunea de dimineață ce debutează la ora locală 11. Stau lângă niște fani americani zgomotoși care sunt în extaz în primul set și o încurajează sărind din scaune. Terenul se deschide prin loviturile Simonei, unghiurile imposibile par și mai spectaculoase văzute de la înălțime, iar eleganța ei mă duce cu gândul pentru prima oară la cea a Flaviei Pennetta. Scorul urcă doar în dreptul ei, iar atunci când Timea reușește primul punct frumos al partidei îmi amintesc de cuvintele lui tata: “lasă, să mai ia și cealaltă câte un punct.” În momentul când se pregătea să servească de lângă boxă ei, la 4-1 în primul set, Darren se ridica în picioare, aplaudă și îi spune ceva. Urmează pumnul strâns, „Elvis has left the building”, după cum ar spune Courtney.

La ora când citiți aceste rânduri știți, desigur, că după acest set perfect a urmat un alt fel de meci. Partida a fost analizată din toate unghiurile și perspectivele posibile, au vorbit optimiștii, au vorbit și pesimiștii. Greu de adăugat orice altceva. Voi spune doar că m-a pus pe gânduri la început de set doi un semn cu mâna repetat după câteva greșeli ușoare și puncte pierdute. “Lasă-l ei” părea să spună. Timea a prins apoi curaj și ritmul ascendent s-a prăvălit sub propria povară. Înainte să își piardă ultimul serviciu din setul doi, s-au auzit din unghiuri opuse ale stadionului, aproape ca într-un ecou, încurajări în limba română. Fanii americani amuțiseră. A fost greu, dar m-am agățat cumva de amintirea meciului cu Angie de la Montreal și am refuzat și eu să accept că va pierde, m-am concentrat numai pe ideea că va întoarce ca și atunci. Recunosc că nu prea pot găsi expresii care să rezume fidel dramatismul setului trei trăit în tribune. Și asta pentru că nu aș vrea să fac un deserviciu dramatismului, bagatelizandu-l. Telefonul îmi cerea și el atenția: Apple dorea să instaleze un update, AT&T să schimbe setările, Icloud anunță că am rămas fără spațiu de stocare. Nu acum. Nu acum.  Și apoi, tot ce îmi mai amintesc este că am văzut că vorbește Simona la interviul de după-meci. Aud ceva despre spatele blocat și despre compresele calde, nu am încă puterea să mă bucur. Ca și fetița care a stat lângă mine la finală turneului de la București, mă surprind cu pumnii încă strânși și după ieșirea Simonei de pe stadion.

Mi-am revenit abia pe la 5-2 în primul set al Serenei cu Larsson, singurul meci ce a confirmat și așteptarea cu victoria confortabilă. Părea totuși că s-au schimbat nu doar protagonistele de pe teren, ci și sportul cu totul: asistăm acum la un spectacol de forță și intimidare. Stadionul se aglomerase și vibra la fiecare lovitură direct câștigatoare a Serenei, în jurul meu se auzea deodată doar “wow” după “wow”. În pauze, pe ecranele imense sunt surprinși aleator spectatori norocoși, iar astăzi, pentru prima oară, am asistat la o surpriză a organizatorilor, cineva din rândurile de sus a câștigat o mult-râvnită upgradare în primele rânduri de lângă teren. Ca și anul trecut, m-a fascinat spidercam-ul care coboară în câteva secunde de la înălțimea acoperișului la nivelul jucătorilor.

Meciul lui Andy avea să se dovedească și el mult mai strâns decât în prefața mea și chiar dacă nu a părut chiar scăpat de sub control, a avut darul să-mi întindă și mai tare nervii care abia se țineau într-un fir de ață. A fost în tribune și unul dintre cei mai înfocați fani ai lui Andy, Kevin Spacey, iar uralele cu care a fost primit de public au rivalizat doar cu cele rezervate Serenei. Pe tot parcursul zilei, a rămas greu de păstrat focusul pe teren, pentru că, la fel ca la orice eveniment sportiv din State, lumea intră și iese fără a aștepta pauza sau încheierea punctului. Se foșnește din pungi, se mănâncă, se bea bere și șampanie. Aceasta este și explicația simplă a vuietului de pe Ashe de care s-a plâns în această săptămână John McEnroe la ESPN. 

După setul pierdut de Andy, am decis să schimb un pic decorul și am plecat spre terenul unde era programat un antrenament al lui Nole. Era deja târziu și tribunele pline, am așteptat preț de câteva minute la o coadă, unde însă nu toată lumea ajunsese în cunoștință de cauză. Am asistat la o discuție care mi-a adus aminte de bancul cu “nu știu ce se dă, dar de ce să plecăm chiar acum când suntem primii?” Nu am sesizat la acest antrenament nimic ce i-ar putea îngrijora pe fanii lui Nole, poate doar intensitatea mai redusă și faptul că partenerul de antrenament, Taylor Fritz părea atins de emoția momentului și nu prea nimerea terenul.  La un moment dat, tribunele au vibrat și au izbucnit în aplauze, Nole și Fritz s-au oprit căutând cauza și au zâmbit la unison văzând-o intrând pe Venus.  

Înainte să îl văd pe Andy câștigând în patru seturi, m-am oprit o vreme la meciul de dublu al Timeei Babos, unde m-a surprins câte de bine a servit și a acoperit terenul. Am verificat: ghimpele era încă acolo. Am urcat pentru prima oară și pe scările exterioare ale stadionului Louis Armstrong, la capătul cărora am descoperit un Stan Wawrinka într-o ușoară dificultate, din care avea să iasă abia după patru ore și șase minute. Rămâne cum a spus Iulia: are cel mai frumos backhand și face când vrea minuni cu el.

Tot de pe ultimele rânduri de scaune ale stadionului Armstrong am surprins și primele raze de soare după o zi cu nori, la propriu și la figurat. Nici că se putea o metaforă mai potrivită pentru o zi care, deși plină de tensiune și de răsturnări de situație, a adus totuși vești bune. Andy declara cândva că tot ce îl interesează la sfârșitul unei zile este să vadă litera W (de la winner) în dreptul numelui lui. QED. Ca întotdeauna însă, nu există doar un singur sistem de referință. Au fost spectatori care au cântat, au dansat, s-au bucurat de tenis, vă invit să îi descoperiți în ultimul clip postat  jos. De la ei voi încerca să mă inspir mâine, când o iau curajos de la capăt.  

Serena

Arthur Ashe

Novak

Atmosferă

Foto cover: Jimmie48Photography