Djokovic – Murray, sau agresivitatea mentalității versus cea a loviturilor

 ”Să-i vezi pe Andy Murray și pe Amelie Mauresmo cum caută soluții pentru a construi un joc ofensiv, pentru că Amelie insistă și nu renunță la asta”. A fost una dintre cele câteva imagini surprinse ”pe gaura cheii” de antrenorul lui Pouille, care s-a mutat cu antrenamentele la Dubai, de asemenea baza lui Federer, Murray și a altor jucători de top.

Citatul de mai sus indică un lucru important: reticența împământenită a lui Murray când vine vorba de a juca agresiv, inabilitatea de a îmbrățișa cu toată inima această filozofie. Amelie trebuie să ”insiste”, să-l mâne de la spate într-o direcție care nu i-a venit niciodată natural lui Murray.

Asta e o ironie amară, pentru că Andy Murray este capabil să trăznească lovituri câștigătoare din orice parte a terenului. A dovedit de multe ori că poate să turtească mingea și pe forehand și pe rever, să străpungă marginile terenului mai repede decât poate să reacționeze adversarul său. A făcut-o și aseară de multe ori contra lui Novak Djokovic. Multe, dar nu destule.

Este problema care l-a urmărit dintotdeauna pe Murray și care va deveni cred din ce în ce mai spinoasă pe măsură ce avansează în vârstă și corpul nu-i va mai îngădui să alerge timp de 25 de lovituri per punct până adversarul său greșește. Și chiar dacă curelele l-ar mai ține, problema este că Novak Djokovic nu prea greșește. Nu voluntar.

Aseară, Murray a făcut o greșeală strategică neintrând în meci încă de la început cu acest mentalitate agresivă. A pierdut vremea un set stând la discuții cu Novak din spatele terenului și lăsându-l pe acesta să ia inițiativa. Djokovic a fost încântat de idee. E un paradox interesant aici. Uneori jucătorii agresivi ca mentalitate nu au neapărat cele mai strivitoare lovituri, ca Djokovic, Azarenka sau Simona Halep. Iar jucătorii care sunt perfect capabili să dezlănțuie iadul cu un forehand sau un backhand (Monfils sau Murray îmi vin în minte aici) nu au mentalitea agresivă de a sări la gâtul oponentului primii.

Meciul a marcat a 12-a înfrângere a lui Andy în fața lui Novak din ultimele 13 meciuri jucate. Singura excepție este finala din Canada de anul trecut, când Murray a câștigat în trei seturi pentru că a reușit să-i ia racheta din mână lui Djokovic încă de la început și a putut să mențină ritmul timp de două seturi.

Finala de la Madrid s-a terminat în mod previzibil cu o victorie a lui Novak, dar n-a fost un meci ușor pentru acesta; cum n-a fost ușor nici sfârșitul semifinalei, când Nishikori a dezlănțuit un atac total timp de o jumătate de oră.  De ceva vreme analiștii tot spun că soluția contra lui Djokovic este un joc ultra agresiv. Problema este că nu prea mai sunt nume prin circuit cu un astfel de joc în posesie și încrederea de a-l pune în aplicare. Pe Roger îl prinde vârsta din urmă, lui Stan nu-i prea mai stă mintea la tenis, Delpo se chinuie cu încheietura, Kyrgios este încă necopt, și la cap și la trup. Singurul care îndeplinește cât de cât cerințele este Murray: are experiență, este fit și sănătos, știe ce înseamnă să-l bată pe Novak în cele mai mari finale. Marea problemă este că acest joc nu este stilul lui. 

”Mă mișc din ce în ce mai bine și asta e un lucru grozav. Mulți ani n-am putut să fac acest lucru pe zgură, iar pe hard deplasarea este principalul meu punct forte”, a declarat Murray după meci. Ideea este că atâta timp cât deplasarea sa va fi folosită pentru a alerga stânga-dreapta la trei metri în spatele liniei de fund, atunci nu va da prea multe roade contra lui Djokovic. În plus, aceste schimburi lungi uzează, și fizic și psihic. Iar cu cât meciul se lungește, ca aseară, cu atât luarea deciziilor va fi mai dificilă, pentru că nu va mai avea destulă energie. ”Aseară trebuia să mențin intensitatea ridicată și să mă concentrez la fiecare punct. Dar am făcut niște greșeli la mijlocul decisivului și contra unui astfel de jucător e greu, pentru că  va capitaliza instantaneu.” De asemenea, la sfârșit, în acel game crucial când Novak a servit pentru meci, Murray a avut nu mai puțin de șapte mingi de break, dar nu a reușit să facă hopul. ”El a servit bine sub presiune, a făcut rost de câteva puncte gratis. Bănuiesc că de aceea este numărul unu”. Bănuiești bine, Andy.

Acesta este lucrul care-l face pe Djokovic extrem de greu de bătut acum. Nu acel backhand în lung de linie, nu serviciul constant, nu forehandul cu acel spin pervers, deși toate ajută, bineînțeles. Nu. Novak bate la viteze de croazieră 99% dintre adversari, dar ocazional, când este supus la rafale agresive de joc, face această chestie genială: pune capul în pământ, trage cu dinții și așteaptă. Nu-și mai aruncă ochii spre cer, ca și cum i s-ar face cine știe ce nedreptate, nu mai latră furios spre lojă, nu-și mai pune mâinile în șolduri uitându-se fix la public. Acum știe că aceste atacuri furibunde ale adversarilor sunt greu de susținut și mai știe un lucru: cu răbdarea treci și mările cele mai furioase.  Presiunea nu e pe el: a dovedit de multe ori că jocul său se încovoaie, dar nu se rupe. Presiunea e de cealaltă parte a fileului, unde adversarii săi trebuie să continue să riște tot timpul, la fiecare minge, iar și iar și iar și iar. Și din vara trecută până acum nimeni n-a mai putut să ducă această povară în spate un întreg meci important. 

Să vedem dacă se va găsi cineva la Roma sau, mai important, la Roland Garros.