Concluzii și recapitulare de sfârșit de trimestru: între hard și zgură, tenisul încearcă să-și găsească echilibrul
Camelia Butuligă | 7 aprilie 2016Au trecut trei luni din sezonul 2016, iar frecvența cu care tenisul a ajuns la știrile non-tenis e greu de regăsit în alți ani. Înainte ca sezonul de zgură să-și intre în efect, aruncăm o privire pe cele mai importante idei cu care rămânem la acest punct al anului. Dacă primele trei luni au părut lungi și pline, să ne pregătim: ne apropiem de cea mai încărcată perioadă a anului
Mai țineți minte Miercurea Neagră de la Wimbledon de acum trei ani? 2016 e un fel de miercure neagră permanentă: loviturile vin una după alta, una după alta. Trei luni de la începutul anului și avem scandaluri legate de: suspectarea autorităților tenisului că au închis ochii la meciuri trucate, suspendarea Sharapovei pentru doping, declarațiile fostului CEO al Indian Wells despre egalitatea premiilor și ultimul (până acum), propriul nostru scandal româno-francez despre acuzații rasiste mincinoase. Aceste mari pietroaie atârnate de gâtul sportului alb sunt accesorizate cu pietricele mai mici, dar la fel de stranii. Serena se taie complet în finale, Federer este tăiat la propriu de un chirurg la genunchi după un accident stupid în baie (se dovedește adevărată statistica despre cum majoritatea accidentelor se petrec în baie: poate ar trebui de acum înainte să tremur nu când mă urc în avion, ci când mă duc să mă spăl pe dinți) și în engleză apare verbul ”to djokovic”, (”a djokovici”) care înseamnă a bate pe cineva fără drept de apel. Voi spune, deci, fără prea multe dubii: ”So far, this year has been djokovicing us on so many levels.”
ATP
Aici s-a simțit foarte tare lipsa restului Big 4 din ecuație după Australian Open. Murray a fost ocupat cu copilul, Federer s-a operat și Wawrinka… a dispărut în ceața în care dispare periodic. Rafa a încercat să țină fortul și aproape că a reușit un set contra lui Djokovic la Indian Wells, dar cam atât. Nadal este încă departe de a fi un factor pe hard. Dar pe zgură? Poate, cine știe, dar nu mi-aș face speranțe foarte mari. În lipsa dulăilor, cățeii și-au încercat colțișorii în pielea tăbăcită a lui Novak și au făcut toți cale întoarsă, un pic mai știrbi. La IW și Miami, Novak i-a djokovicit pe următorii: Raonic, Thiem, Goffin și Nishikori. Singurul care i-a smuls un tiebreak a fost Goffin la Miami. El și căldura oribilă în care s-a jucat meciul. În rest, veteranii gen Tsonga, Berdych sau Kohlschreiber au făcut o treabă mai bună când a fost vorba să se țină aproape de Novak. Nu i-au luat set, dar au scos niște 7-5 sau 7-6.
Un bonus pentru Novak, care rezultă din acesta dominație totală pe care o exercită asupra tenisului este că în meciuri jocul lui se ridică cu un nivel, iar cel al adversarilor coboară cu un nivel. Ceva similar se întâmpla și în perioadele de dominație ale lui Federer sau ale lui Nadal: intrau pe teren având deja un break în față. Îmi aduc aminte de o caricatură publicată într-un ziar franțuzesc prin 2007: o sală mare, plină de canapele pe care erau întinși zeci de jucători ATP, în mijlocul unei sesiuni de terapie. Lângă ei, în picioare, un psiholog îi instruia să repete după el: ”Nu mi-e frică de Roger Federer”.
Acum, în locul lui Federer sau Nadal, Djokovic este cel care populează cel mai des coșmarurile adversarilor săi. Și la fel ca Federer sau Nadal, a ajuns în această postură pentru că a perfecționat un stil propriu, un brand personal de tenis care este infailibil și necruțător. Nu are avântul pur al atacurilor federeriene, nici zvâcnirile musculare ale defensivei nadaliene. Ca joc, Djokovic este eficient ca un auditor și la fel de impasibil. Nu ai de unde să-l apuci, nu există fisuri care pot fi exploatate. E ca apa, alunecă și trece peste orice și se adună la loc după orice breșă.
.@DjokerNole new #ATP Masters 1000titles leader after record-tying 6th @MiamiOpen title (w/@AndreAgassi). pic.twitter.com/kFueXNeRNV
— Greg Sharko (@SharkoTennis) April 3, 2016
Singurul mod în care s-a dovedit că poate fi învins este smulgându-i racheta din mână. Însă ATP are o deficiență de jucători de acest gen, care lovesc puternic și constant pe ambele părți. De asemenea, adversarii trebuie să spargă nu numai jocul impenetrabil al lui Djokovic, dar și încrederea sa, care este la cote absolute acum. Nishikori a intrat pe teren în finala de la Miami cu acesta greutate pe umeri. Față de tenisul sclipitor cu care l-a neutralizat pe Kyrgios în semifinală, în finală jocul lui Kei a fost tern. Este efectul Novak: sufocă, tocește, macină.
Este întrebarea momentului în tenisul masculin și deocamdată nu are răspuns. Cel puțin nu pe hard, unde Novak s-a dovedit suprem.Însă intrăm pe zgură, teoretic cea mai slabă suprafață a sa, unde avem aliniate trei Mastersuri și un Grand Slam. Va schimba suprafața balanța de putere în ATP? E posibil, dar zgura nu va face treaba singură. Va avea nevoie de ceva ajutor din partea restului jucătorilor,însă aceștia va trebui să-și ridice psihicul de pe canapele mai întâi. Este un spațiu gol acum în tenisul masculin, între jucătorii care știu cum să-l bată, dar nu mai pot să execute decât uneori (cum ar fi Federer sau Wawrinka) și restul, care poate ar putea, dar care nu cred suficient. Iar în acest spațiu, domnește absolut Novak Djokovic. Atât de absolut, încât se ridică întrebări ca aceasta: poate Novak să termine 2016 neînvins (cu excepția retragerilor)?
Faptul că această întrebare a ajuns să fie pusă mi se pare în sine o chestie uriașă. Un sezon întreg neînvins? Așa ceva nu există, vorba bancului. Asta ar fi…ce ar fi? Ar însemna să duci sportul la alt nivel. Ar însemna ceva similar cu notele de zece ale Nadiei de la Montreal. Chiar mai mult, pentru că tenisul se joacă un an întreg pe atâtea suprafețe diferite, meridiane, ore, clime diferite. Ar însemna să iei zece tot anul, de zeci de ori. Suntem pregătiți pentru așa ceva? Eu una nu. Însuși faptul că îmi pun problema că Novak ar putea face asta mi se pare incredibil.
Oricât de bună ar fi o performanță ca aceasta pentru Djokovic și moștenirea sa, nu știu cât de bună ar fi pentru tenis. Rafael Nadal avea dreptatea lui când spunea că tenisul are nevoie de rivalități pentru a fi atrăgător. Poate din acest motiv și el și Federer sunt atât de populari: s-au avut unul pe celălalt. Federer și Nadal vor rămâne în istorie ca ”a package deal” și niciunul nu cred că ar fi fost la fel de emblematic dacă nu ar fi fost permanent contrabalansat de celălalt. Din păcate pentru noi, fanii tenisului, Djokovic nu are niciun candidat serios la o rivalitate deocamdată. Cineva care să-i pună întrebări mai des decât o dată sau de două ori pe an. Și este mare păcat: vă dați seama ce meciuri ar ieși?
Acum, singura soluție pentru scuturarea piedestalului din ce în ce mai impunător pe care stă Novak este un iureș ca în filmele cu zombie: un atac colectiv al restului jucătorilor, vechi și noi, care să-l încerce începând cu turul unu, luându-i din forță cu fiecare meci. Este altă paradigmă decât cea gladitorială de unu la unu pe care o urmează de obicei rivalitățile în tenis. Acum nu mai trăim în epoca unu la unu, ci o mie la unu. Este o paradigmă atipică pentru sport, care iubește individualitățile. Dar este 2016: tot ce avem este umbra uriașă a lui Novak Djokovic și o armată neclară de zombie care se aglomerează la baza mausoleului pe care l-a construit în ultimul timp.
IBAN RO51RNCB0079145659320001
Asociația Lideri în Mișcare,
Banca Comercială Română
