Farmecul lui februarie în tenis: monopolul vedetelor dispare, outsiderii au șansa să-și facă un nume. Thiem, Kyrgios, Schiavone, Errani, Cuevas, printre remarcați

Săptămânile acestea de după Australian Open au fost foarte interesante. Rechinii s-au dus la culcare după festinul de la Melbourne și am putut să vedem și noi ce se mai coace prin circuite mai jos de primul eșalon. Am realizat cât de mult monopolizează cei mari nu numai trofeele, punctele și banii, dar și atenția. Când joacă Serena, Maria, Novak, Roger și compania, majoritatea covârșitoare a articolelor de presă sunt despre ei: cât de mult au câștigat, cât de mult câștigă și cât vor câștiga în continuare. Pentru noi, românii, se mai adaugă în mixul obligatoriu Simona Halep, poate înaintea celor menționați mai sus, dar cu aceleași întrebări repetitive.

De aceea, aceste două săptămâni au fost refreshing ca o vacanță: au apărut alți oameni, alte nume în conversație. Unele din ele sunt vechi, precum cel al Francescăi Schiavone, câștigătoare a unui trofeu, cel de la Rio, după aproape doi ani. Francesca își continuă povestea de dragoste cu tenisul; a spus că victoria Pennettei la US Open a convins-o că nu e timpul retragerii. Acum se apropie de prima sută în clasament cu această victorie asupra lui Shelby Rogers, cea care scosese în semifinale alt nume nou-revenit în circuit: Sorana Cîrstea. Alt nume vechi care sperăm să redevină obișnuit este Juan Martín Del Potro, care a ajuns până în semifinale la Delray Beach, înainte de a ceda în fața celui care avea să câștige și titlul, Sam Querrey. Însă, vorba lui Delpo, el a avut de câștigat „mai mult decât un turneu”, prin simplul fapt că a stat pe teren vreme de patru meciuri, câștigând trei dintre ele fără să cedeze vreun set. 

Tot în America de Sud, l-am văzut pe Dominic Thiem câștigând Argentina Open după ce în semifinale salvase o minge de meci contra lui Rafa Nadal. Thiem este unul din jucătorii tineri care îmi plac: are suficient joc și suficientă minte, o combinație rară și care începe să dea, iată, rezultate constante. Acum un un când am început să-l urmăresc mai serios i-am remarcat dreapta încărcată de top spin și vedeam în ea ceva ecouri nadaliene. Iată-l acum pe Thiem făcând cuceriri interesante pe zgură: un titlu și o semifinală (la Rio) în două săptămâni, cu victorii la Rafa și Ferru pe suprafața lor preferată. E posibil ca Thiem să fie cel care să aibă succes pe zgură din generația tânără? Nu m-ar deranja deloc, mai ales că restul colegilor săi tineri par să aibă stiluri mai potrivite pentru hardcourt. 

Unul dintre aceștia este Nick Kyrgios, pe care l-am urmărit demolând tot în cale și câștigând primul său titlu ATP la Open 13, din Marsilia: nu și-a pierdut serviciul, nu a pierdut niciun set și pe parcurs a învins doi jucători de top 10 (Gasquet și Berdych), iar în finală un câștigător de Slam (Cilic). Kyrgios are mai mult joc decât Thiem, dar la capitolul minte, juriul încă deliberează. Totuși, ce putem vedea cu ochiul liber pe teren este impresionant: serviciul este uriaș și încurajator pentru el și îngrijorător pentru restul lumii este că face progrese vizibile și la restul jocului. La Marsilia a spus că și-a îmbunătățit returul și deplasarea. La acestea aș adăuga reverul, cu care poate să facă mult mai mult decât să țină mingea în joc. Pe deasupra, Kyrgios dă uneori dovadă de o îndemânare și un fler care sunt rar văzute la un jucător de statura sa. Nick are cel mai mare potențial evolutiv dintre cei mici, de departe. Singurul său adversar pe termen lung va rămâne el însuși. Deocamdată, se alătură lui Milos Raonic și Bernard Tomic în grupul celor mai tineri jucători care câștigă primul titlu din 2009 încoace (toți trei la vârsta de douăzeci de ani și câteva luni).

Alt tânăr care a atras atenția este Alexander Zverer. La Rotterdam l-a bătut pe Gilles Simon într-un meci strâns cu final aprig, iar la Marseille a cedat greu cu Tomas Berdych. Cehul, unul dintre cei vizați de o potențială răvășire a Top 10, spunea după meci că e impresionat de cât de rotund e tenisul puștilor. Ceva mai târziu în turneu, s-a văzut depășit de altul dintre ei, de Kyrgios. 

Singurul dintre cei mari care asudat pe ogorul de zgură în aceste săptămâni a fost Rafa Nadal. Rezultatele, totuși, rămân dezamăgitoare și la Buenos Aires și la Rio: Rafa a pierdut în trei seturi la Thiem și Cuevas (ambii au câștigat apoi turneele) și declară că tot nu și-a găsit încrederea în forehand. Nu știu ce opinie pot să adaug la tonele de opinii care au întors pe toate fețele situația lui Nadal, dar acest declin durează de foarte mult timp. Poate Rafa a ajuns la fundul sacului, și fizic și ca soluții de joc? Deja în declarații folosește expresii de genul: ”Trebuie să mă adaptez la tenisul modern”, ceea ce confirmă faptul că se simte depășit de evoluția jocului.

Nu știu dacă e cazul ca Rafa să se alarmeze, totuși. Iat-o pe Sara Errani, zguristă mult mai limitată ca joc decât el, câștigând la Dubai pe o suprafață considerată rapidă. E drept, Errani a beneficiat de faptul că tabloul de concurs a fost stricat (wink) când toate cele opt favorite au ieșit încă din primul joc, situație nemaivăzută până acum în WTA. Deși premieră, nu m-a surprins atât de tare acest lucru. Steve Tignor a vorbit și el despre acest lucru; luându-le la rând pe cele opt făptașe și analizând contextul cu care veneau după AO, ieșirile lor nu mai sunt atât de șocante. În plus, e foarte clar că circuitul feminin este într-o stare interesantă de căutare și egalizare a valorilor. În afară de Serena, fetele care ar fi putut fi monopoliste, ca Sharapova, Azarenka, Kvitova, Halep, Garbine, au avut probleme cu accidentări și încă se străduiesc să-și gestioneze sănătatea.

Dar acest lucru poate nu este atât de rău. În acest intermezzo, au ocazia să-și facă loc nume noi la vârf, ca Belinda Bencic, care a urcat până pe locul 7. Într-un fel, îmi place când marii campioni mai iau o pauză (fie voluntar, fie nu). Ai ocazia să mai vezi și altceva. Oricât de buni ar fi cei mai buni, te obișnuiești cu stilul lor de joc după ce-i vezi în finală la fiecare turneu la care participă: intervine uzura, intervine saturația. Uităm uneori că circuitul este alcătuit din zeci, sute de jucători cu stiluri interesante, variate, cu lovituri senzaționale. Săptămânile acestea mi-au plăcut tocmai datorită varietății: am regăsit jucători vechi care-mi plăceau teribil (Delpo, Fran) și am descoperit unii pe care nu-i cunoșteam (Guido Pella, Kasatkina, Taylor Fritz). Am început să apreciez apoi jucători pe care-i trecusem pe lista de embargo, ca Ana Ivanovic. E bine când prim soliștii mai iau pauză – se mai aude și orchestra și unele bucăți sunt de-a dreptul senzaționale.

În această săptămână este, însă, din nou vremea solourilor. La băieți, Djokovic și Wawrinka deja sunt pe primele pagini ale site-ului ATP: ba în jacuzzi, ba făcând alpinism urban. Titlurile articolelor și declarațiile (cel puțin cele ale lui Djokovic) transmit aceleași mesaj: gata cu distracția, a venit șefu'. Întrebat dacă i se pare normală toată dominația asta neîntreruptă, Djokovic a răspuns că da: mereu a avut așteptări mari de la sine și i se pare logic să câștige atâta timp cât toată viața sa a fost și este dedicată 100% acestui lucru. Apoi s-a dus și l-a dezmembrat pe Robredo cu 6-1, 6-2, în primul meci de la Dubai. Mai zi ceva dacă poți.

Pentru amatorii de imprevizibil ca mine, singura speranță rămâne circuitul feminin. Și în WTA săptămâna aceasta marchează revenirea unor nume importante pe câmpul de bătălie. Azarenka joacă la Acapulco, iar la Doha, primul Premier 5 al anului, le avem capi de serie pe Kerber, Halep, Radwanska, Muguruza, Kvitova, Bencic, Safarova și Suarez-Navarro. Multe întrebări, miză mare. Cum se va achita Kerber de noul statut de câștigătoare de Slam? Vor reuși Simona, Garbine și Petra să acceseze o viteză superioară? Radwanska va continua forma solidă pe care a început-o anul trecut la Singapore și a continuat-o la AO? Este Belinda for real? Este Safarova refăcută? Qatar Open va răspunde în curând acestor întrebări, sperăm mai interesant și mai nuanțat decât a făcut-o Dubaiul.