Novak Djokovic l-a mai învins o dată pe Stan Wawrinka în semifinalele de la Paris, răzbunând parțial înfrângerea suferită cu Stan în același oraș, anul acesta. Momentul RG rămâne însă cel mai important în dinamica rivalității celor doi în ultimii ani. Finala de la Paris va fi Djokovic – Murray. Stan, cel care anterior îl eliminase pe Nadal din turneu, e primul care-i ia un set lui Djokovic de la US Open încoace. Seria de victorii consecutive a sârbului a urcat la cota 21
Are Djokovic – Wawrinka potențial să devină noul Fedal? Mi se pare foarte apetisantă ideea, deși parcă aud deja argumentele contra.
Dar să le luăm mai întâi pe cele pro. Contrastul de stiluri este esențial pentru o rivalitate bună. Atât stilurile de joc, dar și temperamentele celor doi combatanți trebuie să fie diferite, polarizante, să creeze tensiune. Altfel, ce avem? Două clone care se războiesc mult și bine cu rezultate infinitezimale la capitolul spectacol (No offence, Andy). Novak și Stan îndeplinesc cu brio cerința contrastului: tenisul șerpuitor contra tenisului buldozer, chipul ascuțit contra trăsăturilor de motan, intensitatea constantă versus lentoarea care se transformă în tăvălug. Dacă ne uităm la elementele și filozofia jocului, mai contabilizăm niște contraste: defensivă și/sau joc procentaj versus atac și risc, rever cu două mâini versus rever cu o mână, retur contra serviciu.
Al doilea ingredient pentru ca o rivalitate să existe este ca nivelul de performanță al combatanților să fie apropiat, cu alte cuvinte, să existe incertitudine în privința rezultatului meciurilor dintre ei. Altfel, avem situația pe care a rezumat-o sec Hingis când a fost întrebată pe vremuri de rivalitatea ei cu Kournikova: ”Care rivalitate? Numai eu câștig”. Acum, știu că H2H este net în favoarea lui Djokovic (21-4), dar, în ultimii doi ani, H2H era 3-2 pentru Djokovic (înainte de meciul din seara aceasta). Iar cele două victorii ale lui Wawrinka au fost destul de răsunătoare, și ca moment, și ca manieră. Dacă sferturile din Australia de anul trecut au fost smulse la limită (9-7 în decisiv), finala de anul acesta de la Roland Garros a fost pur și simplu o operațiune de demolare, după acel prim set pierdut.
În schimb, în meciurile de două seturi din trei pierdute în acești doi ani, Wawrinka pare a avea o problemă fie cu mobilizarea, fie cu oboseala: in toate trei (inclusiv cel din seara asta), Novak are câte un set câștigat la zero sau la unu. Cu toate astea, cred că suntem cu toții de acord că să-l bați de Djokovic în trei din cinci este proba supremă în tenisul actual. Și Stan a reușit acest lucru de două ori, de fiecare dată în meciuri cu miză. Știți chestia aia cu ”dacă se întâmplă de două ori, se va întâmpla și a treia oară”. E un fel de a spune că n-a fost un accident, că Wawrinka are jocul necesar să-l bată pe Novak.
Da, îl are, clar. Novak (și nimeni din circuit, de altfel) n-are ce să facă când Stan intră în acea zonă în care lovește năprasnic pe ambele părți și tot ce lovește intră. Spre deosebire de Federer, Wawrinka are motorizare serioasă și pe stânga, nu numai pe dreapta. Într-o zi bună, winnerele sale sunt relativ egal distribuite între cele două părți, uneori chiar cu aplecare pe rever. Însă în această capacitate a lui de a domina pur și simplu pe oricine cu tenisul său stă și marea sa vulnerabilitate: nu poate să mențină mereu acest nivel de tenis inuman pe parcursul unui meci întreg. Și aici intrăm în dezavantajele sale și în avantajele lui Djokovic.
Novak e ca Rafa (pe vremuri): nivelul său de bază este unul destul de ridicat și poate să-l susțină mai mult timp decât ceilalți. Da, are și Djokovic fluctuații, dar cumva acestea nu-i periclitează meciurile, nu sunt atât de violente sau prelungite. Poate asta vine și din tipul de joc pe care îl are: la procentaj, sigur, fără riscuri inutile, totul fiind propulsat de un serviciu foarte stabil și un retur care dă permanent mingea înapoi suficient de adânc cât să-l pună imediat în avantaj în schimburi. Wawrinka, pe de altă parte, are un tenis de-a dreptul brutal, dar această brutalitate nu poate fi susținută mereu, de la un cap la altul al meciului sau de la un cap la altul al anului. Nu știu dacă fizic este problema, sau psihic, sau la motivație, dar Wawrinka are fluctuații mari și de la un set la altul, și de un game la altul! Stan e un fel de Petra a circuitului masculin, ha. Numai dacă luăm meciul din seara aceasta: l-a dominat pe Novak cu niște lovituri absolut imparabile în setul doi pentru ca să dispară complet în decisiv. Novak, de partea lui, mi s-a părut că a menținut constantă presiunea, și când pierdea, și când câștiga. Maximul lui Stan este peste maximul lui Djokovic (și al oricui din ATP la ora asta, zic), dar marea chichiță este că Stan nu poate susține decât odată pe an acest maxim într-un meci întreg. Partea mișto? Că își alege bine momentul.
Știu că nu mai e la prima tinerețe, că a fost late bloomer; dar acum 30 este noul 20 în tenis și dacă își gestionează mai bine resursele fizice și psihice (fitness mai bun, programare mai inteligentă a turneelor, motivație superioară?), Stan ar putea să-i facă zile fripte lui Novak în următorii doi-trei ani. Și viceversa. Nu m-ar deranja deloc să mai văd niște meciuri antologice între ei la Slamuri.
Până una alta, tot Wawrinka a făcut ce n-a mai reușit nimeni de la US Open încoace: să-i ia set lui Djokovic. Ce spuneți, cu un set nu se face primăvară? Da, dar se poate dezgheța puțin, mai ales dacă îl câștigi cum l-a câștigat Wawrinka: nu-l vezi des pe Djokovic rupându-și racheta în propria talpă de pantof de nervi.
În ultimul game al meciului, pe serviciul lui Wawrinka, Novak a ajuns la 0-40 cu un retur nimicitor. Trei mingi de meci și ce face Stan, imediat după ce Djokovic este aclamat secunde în șir pentru acel retur? Dă un as. Apoi mai dă un nereturnabil. Și astfel ajungem, în sfârșit, la cel mai important element pentru o rivalitate meseriașă: niciunuia dintre combatanți nu-i e frică de celălalt.
Deci, ce ziceți? Wawrinkovic, noul Fedal?
IBAN RO51RNCB0079145659320001
Asociația Lideri în Mișcare,
Banca Comercială Română