Simona Halep începe bine turneul și merge în turul al doilea; zero emoții la startul US Open

Altă atmosferă, altă atitudine față de anul trecut pentru Simona. Față de încordarea arătată în turul 1 al ediției anterioare, Simona a apărut azi mult mai relaxată și mai încrezătoare. Meciul s-a încheiat cu o retragere, Marina Erakovic alegând să nu mai continue la 6-2, 3-0, dar cât a jucat, Simona a dat semne foarte bune. „Primul tur e întotdeauna dificil la un Grand Slam, iar aici ești și mai nervos, pentru că e o arenă imensă. E un sentiment diferit față de anul trecut, cu acoperișul instalat. Mă bucur că am putut să joc bine și să-mi fac jocul” – a spus Simona.

Cronicarul din mine e un pic dezamăgit după meciul fără istoric al Simonei din primul tur cu Marina Erakovic. Totul a curs implacabil într-o singură direcţie încă din primul game, când Simona a şi reuşit primul break. Fragmentat de greşelile neforţate ale neozeelandezei şi winnerele Simonei, meciul a avut un aer fatalist, înconjurat de vastitatea semi goală a unui Ashe încă nedezmorţit. Pauza medicală şi apoi retragerea lui Erakovic la 3-0 în setul 2 n-au surprins pe nimeni, cred.

Prin urmare, degeţelele degrabă vărsătoare de epitete ale cronicarului au rămaz mofluze pe taste. Însă fanul din mine jubilează. Fanul din mine, cu inima greu încercată de-a lungul timpului de emoţiuni şi palpitaţiuni, apreciază foarte tare meciurile plicticoase, care curg implacabil către victoria românilor. Am ajuns ca tipul din anecdota aia care cumpăra ziarul, îşi trece privirea peste prima pagină şi apoi îl aruncă la gunoi, mulţumit că nu se întâmplase nimic. Viaţa e bună pe meleagurile noastre deci.

Aşa şi cu sportul. Trebuie să apreciem şi aceste meciuri seci, că tare sunt bune la sănătate. Sunt inodore şi incolore, dar la fel sunt şi seminţele de psyllium. Iar în prima săptămână nu poţi să câştigi un Slam, poţi doar să-l pierzi. Oho, şi cum îl poţi pierde: la wild carduri, la jucătoare din calificări, la jucătoare revenite după accidentări, la jucătoare clasate cu nu-ştiu-câte locuri sub tine. Uite, tocmai ce-a ieşit şi Safarova la Tsurenko. De aia zic, în prima săptămână a unui Slam, obiectivul este: plicticos, dar sănătos. Cu cât stai mai puţin pe teren în soarele ăla, cu atât mai bine.

Pentru că despre tenisul jucat cronicarul nu are prea multe de spus, haideţi totuşi să-l las şi pe el să zică ceva despre un lucru pe care l-a văzut pe teren azi şi i-a plăcut. Dar mai întâi îngăduiţi-i să facă o piruetă în timp (defect profesional).

Anul trecut, la Roland Garros, înainte ca spectatorii din întreaga lume să primească emailul cu subiectul „Urgent: Simona Halep”, am văzut meciul ei contra lui Heather Watson. Tot pe o arenă aproape goală, ca Ashe azi. În spatele meu stătea o gaşcă de francezi care-i silabisea numele de pe program („A-lep”) şi apoi ridicau din umeri. În faţa mea, o gaşcă de englezi care strigau gros: „C’mon Hev!”  Iată ce-a văzut atunci cronicarul:

“Mă distrează teribil să-i văd pe cei care nu ştiu de ce e în stare Simona când intră pe teren. Aşa micuţă, blonduţă şi cu vizorul tras pe ochi, nu pare de speriat. Şi apoi trec câteva game-uri, se dezmorţeşte meciul şi Simona noastră începe să dezlănţuie nişte lovituri monstru şi deodată se face aşa, o tăcere intimidată pe arenă. E un sentiment de nepreţuit acesta, mai tare decât orice ropote de aplauze. Iar Simona patrulează pe baseline, neanunţând nimic bun pentru adversară.”

Da, acel mers care patrulează pe baseline l-a recunosc cronicarul cu bucurie şi azi. Un mers cu scop, punctat de o privire pe sub sprâncene care dă de ştire că vrea să câştige, indiferent unde, cum, şi împotriva cui. Şi că n-are nevoie de noi pentru asta. Mi-a părut bine că Simona joacă fără să aibă nevoie de nimeni, pentru că noi nu suntem acolo ca fetele să ne audă. Însă dorinţa aceasta a ei e mai eficientă decât orice ropote de aplauze. Sunt bucuroasă că şi-a regăsit-o şi sper să rămână cu ea cât mai multe meciuri.

Pe perioada US Open, Podcastul Treizecizero e zilnic! Un format mai dinamic și mai alert. Ascultă aici episodul de marți: