Despre tăcere

Acum ani buni, urmărindu-l de la distanţă, mă fascina parcursul lui Florin Mergea. Fără să-l văd jucând, mi-l închipuiam, din poze, că va deveni ceva mare şi complicat, cam genul de jucător în care s-a transformat, ulterior, David Nalbandian.

Şi a fost triumful la Wimbledon, la juniori. Finala la Australian, pierdută la Baghdatis. Victoriile cu Murray, Tsonga, Monfils, Berdych. Apoi fantasticul succes din Cupa Davis, cu Ecuador, la dublu cu Horia, o ştampilă aplicată peste carierele celor doi. Mergea – Tecău era nu doar ordinea de pe foile de joc, ci şi ordinea valorică, unanim recunoscută de antrenori şi de specialişti. “Florin e mai talentat, Horia e serios”, suna avertismentul. Cinci seturi interminabile, doi puşti abia trecuţi de majorat, o echipă a României firavă, lipsită de un Pavel la apogeu, public infernal, ca la fotbal. Ostilitate. Şi victorie cu 13-11 în decisiv, punct mare de tot pentru România, într-o partidă câştigată, totuşi, se uită adesea, de punctul adus de Răzvan Sabău, tot în cinci seturi, 7-5 în decisiv.

Apoi, căderea. Aşteptările au apăsat greu pe umerii micuţului oltean, au apărut problemele, ezitările, accidentările. Ghinionist, s-a frânt. Se ştie firul, s-a tot povestit. Cei doi au încercat să exporte în ATP succesul avut în Cupa Davis sau în juniorat. N-a mers uşor, ba n-a prea mers deloc. Dar au încercat. La iniţiativa lui Tecău, spune Horia. Ba la iniţiativa mea, spune Florin. Nu mai contează. Cert e că n-a mers. A doua mare lovitură dată în Cupa Davis, cu puternicul cuplu Llodra-Clement (2007, victorie tot în 5 seturi, dar inutilă), n-a servit drept catapulta de care aveau nevoie. Aşa că s-a ajuns la o despărţire fermă şi la două drumuri diametral opuse: unul către Răsărit, altul la Apus.

I-am revăzut pe amândoi, toamna trecută, într-o împrejurare ciudată şi cinică. Faţă în faţă. Bucureşti, BRD Năstase Ţiriac, primul tur la dublu. Lindstedt – Tecău, mari favoriţi, scoşi pe afişul turneului, perechea la modă din circuit, contra Mergea – Anagnastopol. Primul, revenit după o semi-retragere autoimpusă, al doilea, un cvasinecunoscut chiar şi pentru cei din tribune. Doi români contra unul singur, dar publicului îi plac campionii, iar alegerea lui era clară. Dureroasă pentru Mergea, însă olteanul a smuls ropote de aplauze cu câteva mingi feroce, rupte parcă din fierbinţeala acelei zile de la Quito, şi şi-a vândut scump pielea până la capăt. Marii favoriţi abia dacă au smuls un 10-8 chinuit în supertiebreak, iar Florin l-a salutat pe Horia la fileu, învins, demn, dar reţinut, lăsându-i scena şi retrăgându-se înapoi în umbra din care ieşise pentru o sesiune de seară. M-am mirat, mi s-a părut o îmbrăţişare rece, de ochii lumii. Aparent, nu mi s-a părut.

Şi revenim în aceste zile la fel de reci, când Horia Tecău, la fel de în vogă ca şi toamna trecută, face turul televiziunilor şi al ziarelor, culegând ceea ce merită, adică aplauze, şi ceea ce nu merită, adică faze de neînţeles. Replica lui Ilie Năstase, “să se ducă să joace la simplu”, tratată aici elegant, dar acid, de Luminiţa Paul, a stârnit mirare şi a atras comparaţii deloc flatante cu interminabilul duel Doroftei – Bute. Dar mai vine un al doilea atac la Tecău, mult mai virulent decât miştoul nasty al lui Nasty şi, pentru demnitatea pe care i-am citit-o pe chip la fileu, în toamnă, mi-aş fi dorit ca Florin să nu facă asta.     

Într-un  interviu din Adevărul, Florin Mergea vorbeşte despre succesul de la Australian Open al fostului său partener. Şi spune că ar fi fost mai frumos dacă ar fi câştigat la dublu, cu fraţii Bryan. În fine, poate o fi, poate n-o fi. “Un turneu de Grand Slam e un turneu de Grand Slam”, completează Mergea. Dar vine apoi decisiva. “Tot respectul pentru Horia ca jucător, însă doar atât”.

Nu aşa că îţi vine să nu mai citeşti mai departe? Mie, da. E, cumva, trist să trebuiască să vezi cum destinul unui potenţial mare jucător îi joacă feste cinice, deschizându-i uşa spre succes, un pic, cât să simtă aerul plăcut şi cald dinăuntru, pentru ca apoi să i-o trântească în nas, prinzându-i şi degetele. Florin ar fi putut să fie mare, şi e frustrant pentru el, corect. Dar e şi mai trist pentru el şi frustrant pentru noi să-l vedem ratând o foarte bună ocazie ca să tacă.  

 

Să vedem:

Afirmaţie Florin Mergea
În primul rând, nu s-a pus niciodată problema să ne axăm pe dublu până în 2007. Şi Horia îşi dorea o carieră la simplu. În plus, era normal ca eu să urmăresc simplul din moment ce eram numărul 2 în lume la juniori. 

Notă: Declaraţie Adrian Marcu, pentru EVZ –  ”La scurt timp după meciul din Ecuador din 2003, Tecău i-a propus să formeze o pereche de dublu pe termen lung şi să înceapă să meargă la turneele importante. Mergea a spus că e de acord, însă că vrea să joace şi la simplu”

Afirmaţie Florin Mergea
Eu sunt cel care a insistat aproape un an, în 2007, să ne axăm pe dublu. A urmat meciul cu Franţa pe care l-am câştigat, moment în care am început să facem un plan împreună. Asta în condițiile în care eu eram împins de la spate de foarte multă lume să rămân axat pe simplu.

Notă:  Mergea o fi fost împins de mulţi să joace simplu, dar realitatea e că rezultatele deja întârziau să apară. Între 2003-2007, Florin a prins doar două tablouri de simplu în ATP (un tur 2 la Kitzbuhel 2003, eliminat de Feliciano Lopez şi tot un tur 2 la Newport 2005, eliminat de Paul Goldstein). În rest, ploaie de turnee challenger, şi ploaie de eliminări în calificările acestora. Argumentul cu simplul deja nu mai e atât de puternic.

Afirmaţie Florin Mergea
În scurt timp am ajuns aproape de Top 100 la dublu, totul mergea bine, eram în urcare, eram la Roma şi, cu câteva zile înainte să plecăm la următorul turneu, Horia m-a anunţat că nu mai poate să joace cu mine, că o să joace cu Allegro, care era pe locul 50 atunci, pentru că aşa i-au spus sponsorii. Horia avea contract doar pentru simplu, deci era cam greu să-i dicteze sponsorii cu cine să joace dublu.

Notă: Într-adevăr, a mers “bine”: două turnee challenger câştigate în 2008, plus alte câteva semifinale şi finale, plus un tur 2 la Roland Garros, după un prestigios 5-7 6-3 6-1 cu perechea Grosjean/Kuerten în turul 1. Apoi, cam nimic. Ultimul meci în care cei doi apar împreună a fost în 2009, o înfrângere seacă în turul 2 al challengerului de la Besancon, Franţa, 4-6, 2-6 cu perechea Beck/Levinsky. Şi apoi, finalul. Decolarea lui Tecău. De atunci şi până acum, Mergea a mai jucat doar 21 de meciuri de dublu oficiale, cu şapte parteneri diferiţi.

Altă notă: Horia Tecău, aseară, la SPTFM: “Când eu m-am hotărât să joc doar dublu, Florin încă îşi dorea să continue la simplu. Programul era puţin diferit, el încă nu ştia ce vrea să facă…”

  

Continuarea interviului? Un amestec ambiguu de inconsecvenţe, cu un final previzibil şi sumbru. “Nu suntem certaţi” versus “tot respectul  pentru Horia ca jucător, dar atât”. “N-am mai reuşit să urc în clasament, aşa că am decis să încerc iar la simplu”. “Condiţiile pentru performanţă de la noi din ţară sunt inexistente”. “Toate aceste accidentări  şi întâmplări m-au făcut să nu mai am plăcerea de a mai juca”. “Am hotărât să mă retrag”.   

 

Oameni buni, Florine, de ce e de condamnat Horia că a decis la timp să se reorienteze? Sunt relaţii care nu merg şi se opresc, la fel şi parteneriate. La fel în tenis, sunt perechi de dublu care nu funcţionează. Sau care au mers la început, dar se gripează pe parcurs. Uneori, nu e vina nimănui. Horia s-a prins la timp de asta şi s-a extras dintr-o poveste care nu mai mergea. Nici nu mai contează din vina cui. Cert e că nu mai mergea. O greşeală mai mare decât greşeala în sine este să persişti în greşeală. 

Tecău n-a mai persistat, şi, influenţat sau nu de alţii, a ales să schimbe. Şi-a asumat curajul noului.  Conştient de limitele jocului său pentru simplu, defecte care se transformau în calităţi la dublu, el a ales să se specializeze pe proba la care se pricepe. E mare lucru să ştii să alegi la ce eşti mai bun şi să-i laşi pe alţii să alerge după mai mulţi iepuri. Foarte puţini dintre noi, pricepuţi, prin definiţie, la tot şi toate, facem asta. 

“Am avut mereu o viziune mai clară asupra probei de dublu”, spunea Tecău. Iar Năstase îi transmite acum, la câteva zile după primul Grand Slam câştigat de un român după 33 de ani, să se apuce de simplu!

Ne învârtim în cerc. Ne e ciudă că  n-avem campioni, dar când apare câte unul îi săpăm repede la temelie. Îi arătăm că nu e bun la simplu. Ca şi cum mai contează. Timingul e infernal. A-i spune lui Tecău, la două zile după Australian Open, că performanţa lui n-are valoare pentru că nu joacă bine simplu e similar cu, păstrând proporţiile, a-i spune unui medic de pe ambulanţă că nu e bun de nimic, din cauză că nu ştie să conducă şi maşina pe care munceşte.

E genul de atac care te revoltă. La fel şi cel al lui Mergea. Poate că Florin are dreptate. Evident că el merita mai mult decât a primit de la viaţă. Normal că e o mare nedreptate că s-a accidentat atât de des şi bineînţeles că ne pare rău pentru deciziile greşite pe care le-a luat. Poate, nu poate, cu siguranţă, el a fost mai talentat dintre cei doi. Dar suntem în 2012, Florine, şi, din nefericire  pentru noi toţi, suntem judecaţi doar prin prisma clipei. Nimic altceva nu mai contează, doar clipa. De aia e bună, uneori, deseori, tăcerea. Că ne scuteşte de penibil.