Monica Niculescu în 2017: accidentări repetate, înfrângeri consecutive și prima finală de Slam la Wimbledon

Monica are marele merit de a fi rezistat acestui șir de necazuri și de fi revenit după fiecare accidentare, după fiecare serie de înfrângeri care a urmat. A acceptat situația, s-a folosit de experiența ei, a continuat să joace, deși nu era nici pe departe în cea mai bună formă, iar durerile uneori erau de nesuportat. Recompensa a venit. Moni a reușit să se ridice peste toate aceste dificultăți cu cel mai mare rezultat al carierei ei: calificarea în prima finală de Grand Slam la dublu.

Începutul de an în forță al Monicăi, cu acea calificare în finala de la Hobart – după victorii la Jankovic, Flipkens sau Tsurenko – s-a dovedit un rezultat otrăvit.

Totul a început în sferturile de finală, acolo unde Monica a suferit o întindere abdominală care s-a agravat în meciurile următoare. “La Hobart este destul de mult vânt, fiind insulă. Tot timpul se schimbă vântul, jucai contra lui și cred că pe fond de oboseală s-a întâmplat ceva acolo”, povestea Monica după înfrângerea din primul tur la Australian Open, admițând că a jucat meciul cu Blinkova cu dureri în zona abdominală, nerecuperată la timp.

Nu doar că această problemă a persistat; ei i s-au adăugat curând și altele. Întâi, o accidentare în zona genunchiului, foarte dăunătoare pentru oricine, dar în special pentru o jucătoare ca Moni, care se bazează enorm pe deplasare. Apoi la Roland Garros s-a mai ales cu una: ruptură de gambă. Consecința a fost că, după acea finală la Hobart, Monica a mai reușit o singură victorie până în sezonul de iarbă. Sezon de iarbă care i-a adus până la urmă cea mai mare satisfacție, așa cum spunea și ea, premiul pentru acest an dificil, care a șters toate momentele grele.

La Eastbourne, Monica a reușit să întrerupă seria de înfrângeri după o victorie cu mingi de meci salvate la Mirjiana Lucic-Baroni; a fost, de asemenea, momentul în care a jucat primul turneu alături de Hao-Ching Chan pe tabloul de dublu. Au pierdut greu în primul tur la Babos/Hlavackova, dar erau semne bune, așa că au decis să joace și la Wimbledon împreună.

Deși n-au apucat să se cunoască prea mult, plus cu destule dificultăți, având în vedere că atât Monica, cât și Chan jucau pe partea de rever la dublu, lucrurile s-au așezat treptat. “Eu toată viață am stat pe rever la dublu, ea toată viață a stat pe rever și ne tot gândeam cine să stea pe rever. Am rămas eu pe dreapta și am încercat așa să scoatem cumva meciurile“. Și le-au scos. După o victorie muncită, în trei seturi în primul tur împotriva echipei Olaru/Cepede Royg, au urmat câteva meciuri mai facile, printre care și meciul contra echipei Vondrousova/Bellis (campioane la Roland Garros la dublu, juniori). După eliminarea Monicăi de la simplu, cele două au avut mai mult timp de exerciții, diferite teme și antrenamente, care au contat și le-au ajutat să scoată la capăt meciul din semifinale cu Voracova/Ninomyia, un maraton de aproape trei ore (!), încheiat cu 9-7 în decisiv și cu o bucurie imensă.

Dar una care a lăsat urme. Pentru că în finala cu Vesnina și Makarova lucrurile nu au stat deloc bine. Monica nu a putut servi nici pe departe la parametrii normali, apărând din nou o întindere abdominală, iar Chan, care încă din semifinale a avut mari probleme la umăr, nu a fost nici ea în cea mai bună formă. Sigur, pe lângă toate astea trebuie adăugat și jocul excelent al rusoaicelor, care nu au dat nimic gratis și au jucat impecabil fiecare punct. Scorul, 6-0, 6-0, a fost rar întâlnit într-o finală de Slam, dar chiar și așa, majoritatea game-urilor au fost strânse ca scor, fapt observat chiar de campioane, care au insistat dând credit adversarelor lor.

Ceea ce rămâne, însă, este că Monica s-a pus în situația de a juca pentru un titlu de Slam, a jucat pentru prima dată pe terenul central de la Wimbledon și a mai atins astfel o bornă pe care puțini o anticipau. Sau, în cuvintele ei: “Nu simt că am pierdut un titlu de Slam, am câștigat prezența într-o finală”.

După acest rezultat, lucrurile au intrat pe un făgaș normal pentru Moni, atât la simplu, cât și la dublu. La simplu a reușit în fine un nou sfert de finală la Washington (nu mai reușise asta de la Hobart), s-a calificat în turul trei la US Open, a mai adăugat o victorie vs. top 10 la Beijing, unde a învins-o în două seturi clare (6-1, 6-2) pe Johanna Konta, rezultate care i-au echilibrat un pic clasamentul. La dublu a ajuns într-o nouă finală la un turneu Premier 5 (Cincinnati), pierdută la limită versus Hingis/Chan, după mingi de meci ratate.

Faptul că nu și-a putut apăra titltul câștigat anul trecut la Luxembourg a făcut ca Monica să cadă pentru prima dată după foarte mulți ani din top 100 și exista chiar și posibilitatea de a nu prinde tabloul principal la Australian Open. S-a regrupat repede, iar titlul câștigat la ITF-ul de la Limoges a readus-o aproape de top 70, reușind astfel să închidă neînvinsă un sezon tare complicat.

Acest an al Monicăi, cu mult mai multe coborâșuri decât suișuri, cu multe eșecuri, dar și cu cel mai important rezultat al carierei obținut de ea, e de fapt o reamintire a faptului că tenisul nu rămâne niciodată dator. Monica a căzut, a rămas optimistă cum ne-a obișnuit, iar în final toate aceste greutăți au fost până la urmă răsplătite. Sau, din nou în cuvintele ei: “Eram acasă când încă se juca Roland Garros, cu ruptură la gambă, și mă gândeam cât o să dureze să treacă. Iar apoi, câteva săptămâni mai târziu, făceam finala la Wimbledon. Vezi cum e tenisul ăsta?”.

Foto: Jimmie48Photography

***

Sărbătorește locul 1 și excelența jucătorilor români cu linia de tricouri 30-0 Onederful, tricourile care marchează un moment istoric: prima jucătoare din România clasată pe locul 1 în lume! 

Ia-ți „Onederful”  și „Onederful Black”. 

Vezi detaliile și cumpără Onederful de AICI 

 

Vezi detaliile și cumpără Onederful Black de AICI