Remarcabilul an al Mihaelei Buzărnescu, jucătoarea cu cele mai multe victorii din lume. Sau cum refuzul de a renunța e răsplătit

Ajunsă la 30 de ani și cu o carieră măcinată de accidentări, pauze și căderi, ascensiunea Mihaelei Buzărnescu de anul acesta este probabil una dintre cele mai interesante, neașteptate și diferite povești din întregul sezonul 2017 în tenis. O face și mai captivantă faptul că s-a petrecut în marea ei parte, pe sub radarul general – gândiți-vă că un privitor de tenis care a ratat partea de toamnă a sezonului o va găsi pe Mihaela aproape de Top 50 la startul lui 2018. E tipul ăla de poveste care nu are cum să nu te miște, să nu te inspire măcar un pic, să nu te facă să apreciezi tot efortul depus. Asta, în contextul în care pentru Mihaela nimic nu a venit ușor și ani la rândul a fost nevoită să o ia de la capăt din cauza accidentărilor, ca într-un joc video în care nu poți să treci de un nivel și pace. Când corpul a lăsat-o, Mihaela și-a absolvit “nivelul” cu brio. Iar acum nu se mai oprește. 

După 2011, an în care a intrat pentru prima dată în top 200 grație unor rezultate constante, au urmat trei ani în care Buzărnescu a mai jucat doar trei turnee. Ca atare, a fost nevoită să o ia de la zero cu totul. Din nou în 2015 s-a apropiat de top 200 (deși începuse anul fără clasament). Din nou a urmat o nouă perioadă cu pauze, întreruperi, accidentări. Și, bineînțeles, o altă cădere în clasament; în 2016 a încheiat sezonul în Top 700.

Anul acesta și-a folosit clasamentul protejat pentru a intra pe tabloul de calificări de la Australian Open; decizie care s-a dovedit, privind retrospectiv, punctul de pornire al acestui an remarcabil. ”Au fost niște momente foarte dificile pentru mine. Problemele au început încă de când eram tânără, motiv pentru care nimeni nu a crezut în mine. Familia a fost singura care a crezut permanent, m-a susținut și mi-a fost alături. Deși am avut două operații la genunchiul stâng, durerile nu dispăreau deloc. A fost o situație foarte grea și chiar m-am gândit să renunț atunci; în perioada aceea am decis să studiez și am obținut un doctorat. Apoi m-am dus la niște turnee în 2015, dar anul trecut a trebuit să mă opresc din nou timp de 6 luni pentru aceeași problemă la genunchi”, povestea Mihaela.

Eliminarea din turul doi de calificări de la Melbourne a fost urmat de o altă pauză de peste trei luni, indiciu al unui alt sezon în genul celor avute până acum, fragmentat și fără mari așteptări. Dar din luna mai și până acum, în doar șapte luni, Mihaela a câștigat 7 titluri ITF, a urcat de pe locul 538 până pe 59 în lume (cu un loc deasupra Mariei Sharapova), a jucat 88 de meciuri și a câștigat 68 (!), s-a calificat în prima semifinală WTA din carieră și a ajuns în premieră pe tabloul principal al unui Slam (US Open).

Multe din titlurile câștigate au fost obținute în mod categoric, fără set pierdut sau cedând până în 25 de game-uri în tot turneul. Spre exemplu, în cel mai recent turneu câștigat (Toyota, 60K) nu a pierdut niciun set, a cedat doar 23 de game-uri în toate cele 5 meciuri, iar finala a câștigat-o cu 6-0, 6-1. La Poitiers, care e cel mai important turneu câștigat de ea anul acesta (Franța, 100 K) nu a pierdut niciun set și a cedat doar 24 de game-uri în tot turneul. Iar când a reușit să se apropie de top 100 și a avut un clasament care să-i permită să intre și pe tabloul de calificări ale turneele WTA a făcut de asemenea o treabă grozavă.

Turneul de la Linz, acolo unde a făcut prima ei semifinală WTA din carieră, și nu oricum, ci venind din calificări, a fost primul ei turneu WTA la care a participat în acest an. Aici a trecut de Anett Kontaveit (35 WTA la acel moment), Ajla Tomjlanovic (salvând mingi de meci), Belinda Bencic și a pierdut greu la Barbora Strycova, cea care a și câștigat titlul. Așa a reușit să adune aproape 70 de victorii (ITF + WTA) în acest sezon, fiind jucătoarea cu cele mai multe meciuri câștigate din întreg tenisul feminin în acest an, depășindu-le pe Caroline Wozniacki (60 de victorii doar în circuitul WTA) sau Marketa Vondrousova (60 de victorii atât în circuitul ITF cât și WTA).

Toate aceste victorii și titluri câștigate au ajutat-o să facă un salt de aproape 480 de locuri în clasament, cea mai spectaculoasă ascensiune în clasament în acest an după cea a lui Sloane Stephens (a urcat peste 900 de locuri). Singurele jucătoare care au mai reușit astfel de urcări pe lângă cele două sunt Ash Barty (a urcat 251 locuri) și Marketa Vondrousova (a urcat 355 de locuri).

Care e secretul? Mihaela a vorbit chiar în timpul turneului de la Linz că momentul în care a simțit acel declic și s-a regăsit pe sine a fost după o serie de meciuri pe echipe jucate într-o ligă din Olanda. Spunea ea că atunci a simțit că poate juca la un nivel superior, a început să se simtă din ce în ce mai bine și cel mai important, a crezut în ea. Cu o altă abordare, Buzărnescu a început să adune și să lege victoriile. Cum se întâmplă în tenis, ele au adus și mai multe victorii, apoi au adus încredere, acest holy grail în tenis.

Însă din toată această ascesiune ceea ce contat cu adevărat a fost dorința Mihaelei de a continua să muncească, să joace, să câștige și să își depășească limitele. Au contat toți acei ani grei, fragmentați și cu multe accidentari care o scoteau câteva luni bune sau ani din circuit. Se poate spune că vârsta în tenis a Mihaelei e sub cea din buletin, de aici și această dorință a ei de a juca mult, turneu după turneu și fără prea multe pauze. Timpul petrecut pe teren i-a adus tot mai multe lucruri bune. Așa că Mihaela, de fapt, nu are o pauză reală între sezoane: săptămâna viitoare va fi deja în turneul de 100k de la Dubai.

Nu o trasformare radicală a stilului de joc sau vreo schimbare fundamentală a jocului ei a adus acest an incredibil, ci mai degrabă o combinație între multă muncă, răbdare și încredere. Mihaela joacă un tenis foarte eficient, simplu și fără puncte slabe evidente. Nu te surprinde cu forța, dar impresionează cu plasamentul mingii, nu are o lovitură cu care să facă diferența, dar excelează cu selecția loviturilor și schimbările de direcție. Și mai face un lucru bine: știe să-și adapteze jocul în funcție de adversară și caută să pistoneze punctele slabe ale oponentelor.

Și cred că un alt lucru care trebuie subliniat atunci când vorbim de anul Mihaelei e faptul că ascensiunea ei până aproape de top 50 a fost obținută, cu mici excepții (pe tot parcursul anului a jucat doar 2 turnee WTA spre finalul sezonului) doar prin rezultatele din circuitul ITF. Iar viața în circuitul ITF nu-i ușoară pentru nimeni. E o adevărată luptă pentru supraviețuire și puțini sunt cei care reușesc să-și construiască un drum în tenisul mare doar prin participarea la aceste turnee unde banii sunt puțini și punctele sunt la fel de puține.

Aleksandra Wozniak e o jucătoare care a fost în urmă cu niște ani pe locul 21, cu rezultate foarte constante în circuitul WTA, iar acum e căzută în top 300 după mai multe operații. Fanny Stollar e o junioară promițătoare, la început de drum. Cele două au povestit recent într-un material must-read din NY Times despre greutățile pe care le-au întâmpinat în circuitul ITF. Adesea, condițiile de acolo nu le depășesc cu mult pe cele de la turneele de amatori. De cele mai multe ori la meciurile lor erau maxim 1-2 persoane; de cele mai multe ori jucătorii care performează în astfel de turnee sunt singuri, se bucură de reușite singuri, se antrenează singuri, fac totul singuri.

Asta și pentru că nu-și permit să aducă un antrenor cu ei, cu atât mai puțin un fizioterapeut sau sparing partner. Cu premiile obținute abia reușesc să-și cumpere biletul de avion; de fapt, fiecare dolar în plus contează, având în vedere că racordajul sau rachetele trebuie plătite, în lipsa unui sponsor.

Cele două jucătoare au adus astfel în discuție o temă grea: singurătatea. Știm că tenisul e un sport în care ești de cele mai multe ori singur, dar singurătatea din turneele mici e de alt tip, poate cel mai greu.

Trecând peste faptul că majoritatea acestor turnee nu au copii de mingi, iar uneori lipsesc chiar arbitrii de linie, problema principală rămâne lipsa banilor și punctele puține. Uneori, nici măcar câștigarea unui astfel de titlu nu ajută prea mult; de multe ori, jucătorul iese pe minus după achitarea taxelor și a cheltuielor de transport, cazare și mâncare. Se întâmplă ca un sportiv să joace chiar și 8 meciuri la un turneu, iar maximul de puncte pe care îl poate primi e de 140 sau 160.

Mihaela a trecut și ea prin toate astea, și nu-i vorba doar de acest an. Însă această punere în context e importantă pentru că arată cât de impresionant e tot ce a reușit. În plus, dă și o mai mare greutate acestor performanțe. Și mai arată că niciodată nu e târziu pentru nimic. În final, atât timp cât îți dorești, continui să muncești și ești sănătos, poți reuși absolut orice, indiferent de vârstă, condiții sau dificultățile avute. Poți să ajungi pe locul 1 sau poți să sari sute de locuri într-un an și să-ți îndeplinești visul unei cariere.

 

***

Sărbătorește locul 1 și excelența jucătorilor români cu linia de tricouri 30-0 Onederful, tricourile care marchează un moment istoric: prima jucătoare din România clasată pe locul 1 în lume! 

Ia-ți „Onederful”  și „Onederful Black”. 

Vezi detaliile și cumpără Onederful de AICI 

 

Vezi detaliile și cumpără Onederful Black de AICI