Djokovic devine primul jucător care câștigă primele trei Masters ale sezonului; Berdych, schimbări promițătoare

Este mereu interesant să vezi jucători de tenis trecuţi de prima tinereţe, ca Berdych, încercând să adauge elemente noi jocului lor, încercând să progreseze. Tenisul din zilele noastre poate fi zgârcit cu schimbările. Durează ani buni pentru ca cei tineri să-şi facă loc între elite, iar jucătorii consacraţi pot cădea uneori într-o rutină călduţă şi mulţumitoare. Dacă urmăreşti câţiva ani consecutivi înfruntările dintre primii 50 de jucători ai lumii, poţi să prevezi cu destul de multă precizie cam cum va arăta un meci între oricare doi adversari. 

Tomas Berdych avea o imagine destul de bine conturată ca jucător: dă tare, joacă schematic, cade psihic sub presiune. Până de curând, n-a ieşit din acest tipar. Chiar şi performanţele din 2010, când a ajuns în semifinală la Roland Garros şi în finală la Wimbledon, au fost făcute cu acest tip de tenis. Doar că atunci a dat mai tare şi a căzut sub presiune un pic mai târziu în turneu. De atunci, Berdych a stagnat în a doua jumatate a topului 10 şi anul trecut a simţit că trebuie să facă ceva, să adauge elemente jocului şi echipei sale. Mai întâi l-a rugat pe Lendl să-l antreneze, dar acesta l-a refuzat, din acelaşi motiv pentru care l-a refuzat şi pe Murray – nu mai era dispus să mai stea pe drumuri fulltime. Dacă Lendl n-a vrut, Berdych s-a reorientat către linia a doua a echipei lui Murray, Vallverdu şi Green, care tocmai se despărţiseră de scoţian. Este clar că Tomas a fost inspirat de exemplul exploziei târzii ale lui Andy: dacă el poate, eu de ce nu?

În timpul finalei de azi, m-am tot surprins exclamând la multe dintre loviturile lui Tomas. Slice de rever? Hm. Urcare la fileu şi voleu solid? Hm… Mai mult topspin pe forehand… Aha. Retur agresiv? Ia te uită! Recunosc, nu-l prea credeam pe Berdych capabil de lovituri de fineţe, de varietate, de creativitate. Nu mă înţelegeţi greşit, Tomas nu s-a transformat peste noapte în vreun Dolgopolov sau Dimitrov. Încercările lui pot fi uneori stângace: se mai bâlbâie şi se vede că este încă pe teritoriu străin. Dar se descurcă mult mai bine decât m-aş fi aşteptat în aceasta postură, nouă pentru el, de jucător „complet”. 

Djokovic a fost şi el surprins de virulenţa lui Berdych la retur, de disponibilitatea sa de a veni la fileu şi de a rupe ritmul schimburilor din spate. Novak a pierdut un avantaj iniţial în primul set, a revenit şi a servit pentru set la 5-4, doar pentru a se lăsa distras de un spectator care a strigat între două servicii ale sale şi a-şi pierde avantajul breakului. Djokovic a devenit arţăgos şi jocul său a căzut vizibil din acel moment. 

Dar cum suntem ceea ce suntem, şi „old habits die hard”, şi instinctul de asasin este singurul lucru pe care niciun antrenor nu-l poate preda, Berdych a eşuat în a profita de acest moment de slăbiciune temporară a lui Novak. A redevenit la una dintre vechile lui metehne, aceea de a juca prost sub presiune şi a jucat cel mai slab game al lui atunci când trebuia să-l joace pe cel mai bun: la 5-6. Poate că totuşi nu numai din cauza ghinionului de a fi contemporan cu trei dintre cei mai buni jucători din istorie n-a mai câştigat Tomas un Masters de când era adolescent. Poate are şi el o „contribuţie”.

Setul doi a debutat cu Novak luându-şi uşor serviciul, iar meciul începea să curgă mai degrabă în favoarea sa decât a lui Berdych, atunci când s-a decis luarea unei pauze din cauza ploii. Când cei doi au revenit peste o oră şi ceva pe teren, a fost clar pe cine a ajutat mai mult acest respiro. Berdych a început ca din puşcă, măcelărind din nou serviciul lui Djokovic cum rar am mai văzut pe cineva făcând-o. Tomas a redistribuit de asemenea şi loviturile, alegând să treacă de pe reverul lui Djokovic pe dreapta sa. Ca şi la  începutul meciului, Berdych părea că ştie clar ce trebuie să facă. Cred că dacă ATP ar introduce regula on-court coaching, Tomas Berdych ar avea numai de profitat de pe urma ei. Break-ul a apărut inevitabil; Djokovic pierdea primul lui set la Monte Carlo, iar Berdych câştiga primul lui set în finalele (două până la MC) disputate contra lui Djokovic. 

Însă, ca şi în primul set, claritatea instrucţiunilor de la vestiar nu a durat mult timp. Berdych şi-a pierdut imediat serviciul în decisiv. Şi apoi şi l-a mai pierdut odată, ca să fie tacâmul complet. Restul setului, în ciuda zvâcnirilor temporare şi recuperării unui break şi dramei aparente, nu a avut decât un singur sens. Novak devine astfel primul jucător care face tripla Indian Wells-Miami-Monte Carlo, încă o dovadă (dacă mai era nevoie) a naturii multilateral dezvoltate a jocului său.

Dar psihicul? Cum stă Novak cu psihicul? Djokovic n-a fost un monument de calm la Monte Carlo. Este unul din aspectele la care 2015 nu seamănă cu 2011. Atunci victoriile sale aveau un aer de inevitabil, de „aşa e scris” şi atitudinea sa de asemenea. Acum, Novak joacă mai bine ca oricine, dar nu pare a fi foarte seren. De exemplu, relaţia sa love-hate cu publicul continuă. Azi s-a enervat din nou pentru acele strigăte dintre servicii, iar în decisiv a îndemnat publicul, într-o manieră un pic cam prea pugilistic-belicoasă, să-l susţină. Orice ar face, Novak continuă să aibă reacţii amestecate din partea publicului european. Iar faptul că bate tot ce-i iese în cale nu ajută prea mult, ştiută fiind înclinaţia spectatorilor de a susţine jucătorul mai slab. 

Cum rămâne însă cu Tomas Berdych, care iată, a pierdut, pe lângă un mult râvnit al doilea titlu de Masters, şi şansa de a urca pe locul patru şi de a pătrunde în acel club select al cărui monopol îl deplângea zilele trecute? Nu am să-i spun decât atât: continuă să continui, Tomas. Prin 2009-2010, când genunchii lui Rafa au spus destul de răspicat că ei nu mai sunt dispuşi să mai presteze tenisul defensiv ucigător de până atunci, tabăra Nadal a trecut la alcătuirea unei noi strategii, mai ofensive. „Planul e simplu, execuţia e grea”. Lui Rafa i-a revenit deci ingrata sarcină de a ieşi din zona lui de confort, de a-şi schimba nu numai strategia, ci şi mentalitatea per total. A urmat o perioadă în care, deşi la antrenament Rafa aplica conştiincios noul plan, jucând avansat şi ofensiv, imediat ce punea piciorul pe teren într-un meci oficial se cantona tot la trei metri în spatele liniei de fund şi revenea la ce ştia cel mai bine: Rafa cel ultra-defensiv. Morala: schimbarea cere timp. Berdych a arătat nişte schimbări foarte interesante azi în joc, schimbări care l-au pus în dificultate pe Djokovic bucăţi bune de meci. Faptul în sine că Berdych a arătat că, cel puţin pe zgură, Djokovic poate fi pus în dificultate, mi se pare enorm. Fac pariu că mulţi actori din ATP s-au uitat cu interes la finala de azi. Nu-i exclus ca mulţi să-şi fi luat şi notiţe. Şi eu care credeam c-o să fie o defilare plicticoasă şi fără istoric. Am senzaţia că sezonul de zgură va fi oricum, numai plicticos nu. Summer is coming and clay always pays its debts. 

Hot shot-ul finalei