Nole Madness: Djokovic îl domină pe Murray, domină circuitul, aduce aminte de 2011

Novak Djokovic a câștigat finala Mastersului de la Miami, învingându-l în finală pe Andy Murray, scor 7-6, 4-6, 6-0. Este pentru prima oară când un jucător realizează dubla Indian Wells – Miami de trei ori. Djokovic a mai reușit-o în 2011 și în 2014. 

Meciurile Murray – Djokovic îmi trezesc aceleaşi sentimente ca tezele de matematică din liceu. Au acelaşi aer inevitabil (cum o dai, mai devreme sau mai târziu tot se vor întâmpla), par să dureze o veşnicie (chiar şi când se joacă două seturi din trei) şi în timpul lor am aceeaşi ceaţă în creier şi senzaţia că încerc să descifrez hieroglife.

Un meci de tenis este mai mult decât suma părţilor, este o reacţie chimică între adversari. Când amesteci ingrediente şi jocuri diferite, reacţia este explozivă: iese fum, ies flăcări, scântei. Când amesteci două chestii similare, nu se întâmplă nimic, decât că obţii mai mult din aceeaşi chestie. Indiferent cât de buni sunt cei doi separat, dacă nu sunt cât de cât diferiţi ca joc, meciul va fi dificil de urmărit. Mai ştiţi amorţelile de meciuri dintre jucătorii de serviciu voleu din anii 1990 la Wimbledon? Dar finala Agassi-Ivanisevic din 1992? Eee, altceva. Meciurile Williams – Sharapova? Trafic într-un singur sens, sensul fiind dictat de cine dă mai tare prima. Dar ia să le introducem pe Wozniacki, pe Radwanska sau pe Azarenka in the mix, imediat rezultă nişte spectacole. Simona face meciuri electrice împotriva jucătoarelor de forţă, dar cu de-alde Jankovic sau Suarez Navarro, cu jocuri bazate tot pe deplasare, varietate şi construcţie, ne-a venit să ne urcăm pe pereţi (şi probabil şi lor).

Asta e, nu poţi să ai doar combinaţii de yin yang, trebuie să te descurci şi cu yin yin, sau yang yang. De obicei, meciurile între „gemeni” sunt afaceri anevoioase, chinuite, cu înclinări dese şi mărunte ale balanţei când într-o parte, când în alta, în care nu jocul face diferenţa (pentru că stilurile sunt similare), ci elementele legate de fitness şi concentrare sau alte circumstanţe exterioare.

E dificil să-ţi înfrunţi imaginea în oglindă. Ştii că va fi greu, ştii că punctele tale forte vor fi anulate de punctele lui forte, ştii că nu prea poţi să-ţi surprinzi adversarul cu mare lucru. După meciul de la Indian Wells, Murray a spus că regretă „startul greoi” şi că va încerca să remedieze acest lucru. L-a remediat la Miami, unde a pornit ca din puşcă şi i-a făcut un break lui Djokovic la începutul setului unu. De asemenea, a păşit mai mult în teren, lovind 30% din mingi în interiorul liniei de fund, faţă de doar 13% în semifinala de la Indian Wells. Problema cu starturile în forţă este menţinerea tempoului, chestie care nu-i vine natural lui Murray, un jucător de reacţie, nu de acţiune. Pe de altă parte, Djokovic nu are nicio problemă în a absorbi şocul atacului, este specialitatea lui: se îndoaie, dar nu se rupe. În setul unu, s-a îndoit de două ori: şi-a pierdut serviciul, dar nu s-a rupt. Imediat după cele breakuri, a făcut rebreak.

Una din circumstanţele exterioare care a influenţat primul set a fost soarele puternic. Nicunul din jucători nu a reuşit să-şi facă serviciul când a servit cu soarele în faţă. Martina Navratilova a observat că soarele nu este o problemă doar când serveşti, dar şi la următoarea lovitură, când eşti „orb”. Şi la acest capitol, Djokovic a fost cel care s-a adaptat primul: la 6-5 a reuşit în sfârşit să câştige game-ul servind cu soarele în faţă. Iar în tiebreakul care a sosit agale şi inevitabil ca tezele mele la mate, diferenţa a fost făcută de concentrare: Djokovic a fost mai eficient, mai limpede, mai zgârcit cu greşelile.

Setul doi s-a jucat din nou umăr la umăr până aproape de final. Pierderea primului set l-a pus pe Murray înapoi în modul său familiar, defensiv, dar a profitat pe final şi s-a strecurat. Nici pentru Djokovic meciurile acestea nu sunt floare la ureche. În interviu, suflând încă greu, a spus că se aşteaptă tot timpul la nişte maratoane fizice crunte contra lui Murray, dar una e să te aştepţi şi alta e s-o experimentezi live, mai ales în căldura şi umiditatea de la Miami. De aici şi nervii care au zburat în toate direcţiile pe teren. Murray a bombănit nonstop în stilu-i caracteristic, iar Djokovic nu s-a lăsat nici el mai prejos, primind şi avertisment pentru că la un moment dat a speriat un copil de mingi care s-a nimerit pe direcţia tiradelor sale.

Până la urmă, meciul s-a decis în favoarea cui a rezistat mai bine fizic, dar mai ales psihic. În primul game din decisiv, Djokovic a returnat trei smashuri consecutive, forţându-l pe Murray să lovească proverbiala minge în plus până când a eşuat în fileu. Murray şi-a pierdut serviciul şi, la fel ca la Australian Open, căderea a fost bruscă şi totală. Andy nu avea să mai câştige niciun game din acel moment până la sfârşitul meciului.

De la operaţia din 2013 şi de când nu-l mai are pe Lendl în colţul său, Murray pare să fi regresat la statutul său pre-2012: etern cavaler de onoare, etern pretendent. Multe din meciurile sale par a fi decise la nivel mental – Murray nu a câştigat niciun set decisiv contra lui Djokovic în meciurile de două seturi din trei. A pierdut contra lui ultimele șapte meciuri consecutive şi zece din ultimele unsprezece jucate şi cred că, pe măsură ce pierde mai multe, sarcina lui va deveni din ce în ce mai grea. Andy, un jucător care nu uită foarte uşor detaliile fizice ale unui meci, va găsi această povară din ce în ce mai greu de scuturat.

De cealaltă parte, Djokovic începe să-şi creeze propria lui HI3TORY. Este primul jucător care reuşeşte foarte dificila dublă Indian Wells – Miami de trei ori şi unul dintre puţinii care au reuşit-o în ani consecutivi. Nu doar că se poate lăuda cu o triplă-dublă IW-Miami, ci acum are în cont și o dublă triplă Australian Open – IW – Miami, adică au fost doi ani în care a câștigat cele mai tari trei turnee ale primelor luni din calendar.

La 28 de ani pe care îi va împlini în curând, Djokovic a avut un început de an ideal. Câştigarea titlurilor la Australian Open, Indian Wells şi Miami reprezintă o trambulină ideală spre sezonul de zgură, care va culmina cu ultimul mare pisc care i-a rămas de cucerit: Roland Garros.