O a treia cale în dezbaterea GOAT

Camelia Butuligă | 18 septembrie 2017

Carierele lor au fost legate una de cealaltă, au avut în comun meciuri antologice, s-au influențat la fel de mult pe cât s-au provocat pe teren și și-au ajustat permanent jocul pentru a face incursiuni unul în teritoriul celuilalt. După atâția ani, cred că sunt mai multe lucruri care-i unesc decât care-i separă.

După ce Rafa a câștigat mingea de meci în finala US Open contra lui Kevin Anderson, ajungând la 16 titluri de Grand Slam, un privitor cu experiență într-ale tenisului a observat hâtru pe Twitter: ”Și acum, dezbaterea GOAT va începe în 3, 2, 1 …”.

Până la urmă, acesta a fost anul lui Federer și Nadal: fiecare și-a adăugat câte două Slamuri la și așa impresionanta colecție. Au jucat împreună finala în Australia, un Fedal de cinci seturi care a dat frisoane de plăcere nostalgicilor și a mai făcut ceva important, a schimbat dinamica în rivalitatea lor. Revenirile lor în oglindă, după pauze semnificative luate anul trecut din cauza accidentărilor, au fost răsucite pe toate părțile și cântate mai ceva ca renașterea păsării Phoenix. Longevitatea, dedicația și voința lor de a progresa și de a rămâne competitivi au dat tonul la nenumărate editoriale situate între odă și panegiric. Era doar o chestiune de timp până când eterna dezbatere GOAT avea să fie resuscitată și ocazia perfectă a venit după acest US Open, când Rafa a micșorat diferența între totalul de Slamuri câștigate de cei doi, resetând-o practic la cum era înainte de 2017. Este acum 19-16 și, nadaliști și federiști deopotrivă numără înfrigurați Roland Garros-urile și Wimbledon-urile posibile rămase.

Dar știți ce e amuzant? Cel mai puțin interesați de această dezbatere sunt chiar eroii principali ai seriei de filme ”GOAT: Rivalitate supremă”. Toată lumea face calcule, argumentând pentru unul sau celălalt, dar ei știu cum stă de fapt treaba. Rafael Nadal, acest oracol care nu greșește aproape niciodată, a subliniat la conferința de după finală niște aspecte interesante. Iată-le:

1. ”Trei Slamuri este mult.” Celor care le numără pe degete de pe canapea poate nu li se pare, dar cei care trebuie să le câștige știu cât de mult poți să alergi după unul. Rafa nu mai câștigase un Slam pe o altă suprafață decât zgura tocmai de la US Open 2013. Ultimul Slam câștigat înainte de acest an fusese Roland Garros 2014. Cu alte cuvinte, când a ridicat trofeul anul acesta la Paris, se făceau trei ani în care Rafa nu câștigase niciun Slam: zero, nimic, nada. Motivele au fost variate: adversari care și-au atins vârful de formă și au fost invincibili, sau accidentări fizice și mentale, cum le-a numit el foarte bine la conferință. În acești trei ani de secetă, Nadal nu a muncit mai puțin și nu și-a dorit mai puțin să câștige. Cu toate astea, rezultatele nu au venit pentru că realitatea în tenis (ca în toate sporturile) este că sunt lucruri care nu depind de protagonist – cât de bine joacă adversarii, sau ce parte a corpului îi clachează brusc. ”În 2016 jucam suficient de bine cât să câștig Roland Garros, dar m-am accidentat.”

Nadal știe că succesul pe teren nu stă doar în mâinile lui și să vinzi pielea ursului din pădure este naiv și periculos. Nu există nicio garanție că o perioadă bună va continua cu altă perioadă bună. Dimpotrivă: trecutul ne învață că acest sport are o natură ciclică și nici chiar cei mai mari campioni nu pot câștiga la nesfârșit. Anii buni sunt urmați de ani mai puțin buni și invers. După sfârșitul de an fulminat pe care Murray l-a avut în 2016, am crezut că nu-i va sta nimeni în cale în 2017; când colo, steaua lui Andy a pălit și s-a stins doborâtă de oboseală mentală și apoi de o accidentare la șold. Lumina reflectoarelor a aparținut anul acesta lui Federer și Nadal, inexistenți majoritatea anului 2016. Anul acesta cei aproape inexistenți au fost Djokovic, Murray și Wawrinka. Așa că… 2018 s-ar putea să fie din nou foarte diferit de 2017, la fel cum 2017 a fost diferit de 2016.

2. ”Mă bucur că sunt parte din această rivalitate cu Federer. Este o rivalitate bună pentru promovarea tenisului.” Spre tristețea jurnaliștilor însetați de citate dramatice, Rafa Nadal nu are nici insomnii din cauza rivalității cu Federer, nici accese de mândrie (valabil și în sens invers). ”Eu sunt un om destul de echilibrat: starea mea nu coboară foarte mult când sunt trist și nu urcă foarte tare când sunt vesel.”

Valoarea propriei persoane nu depinde foarte tare de alții. Indiferent cine e dincolo de fileu, Nadal mi se pare că are aceeași atitudine stoică și pregătită pentru orice.

E clar că rivalitatea cu Federer, spre deosebire de ceilalți adversari, este mai ofertantă ca fir narativ pentru media și public datorită contrastului celor doi protagoniști: stiluri de joc diferite, personalități diferite, background diferit. ”Cu Novak am jucat mai multe meciuri decât cu Federer” a reamintit Nadal, punând lucrurile în perspectivă. Fedalul este mai cu seamă un instrument de marketing: Rafa înțelege asta și nu are nimic împotrivă. Ca și dezbaterea GOAT, al cărei subcapitol este, Fedalul servește drept mod de popularizare și dramatizare a tenisului – moduri prin care se poate stârni emoția spectatorilor, invitați să se alăture uneia din cele două tabere.

3. ”Eu îmi fac treaba mea, el și-o face pe a lui și apoi vom vedea.” Este un fel de a spune că nu se termină până nu se termină, un slogan esențial în tenis, de la meciuri la cariere întregi. Este un pic ridicol și inutil să încerci să tragi linia înainte ca cei doi să se retragă – s-a tot dovedit asta din 2012 încoace -, dar asta e natura umană: suntem curioși și lacomi. Vrem să știm și vrem să știm acum. Și dacă nu știm, vrem să speculăm și apoi să ne dăm mari că am avut dreptate.

Însă vezi punctul 1: noi speculăm, dar ei trebuie să câștige. De asemenea, realității nu-i pasă prea mult de speculațiile noastre. Unii zic că Federer nu mai joacă mai mult de doi ani, pe când Rafa mai are cel puțin patru: ergo, Nadal îl va depăși la Slamuri. Dar dacă Federer va mai juca cinci ani part-time, și mai câștigă vreo două Wimbledonuri și Rafa se retrage peste doi ani cu niciun Slam în plus? Dacă mai joacă amândoi vreo trei ani și mai iau fiecare câte un Slam pe an? Dacă se accidentează și se retrag amândoi la anul? Dacă nu se retrag niciodată??? Înțelegeți ce vreau să zic: scenarii sunt destule și adevărul este că habar n-avem cu câte Slamuri se vor retrage fiecare. Li s-a cântat prohodul de atâtea ori amândurora, încât cine pretinde că știe numărul final este fie un ageamiu care nu înțelege mare lucru din acest sport, fie reîncarnarea lui Nostradamus.

Ceea ce mă aduce la argumentul considerat cel mai important în această dezbatere: numărul de Slamuri. Este el cel mai important? Sau singurul care merită luat în considerare?  Credincioși statutului lor de fețe diferite ale aceleiași monede, Nadal și Federer au găsit un fel interesant de a-și împărți dominația și în statistici. Până acum, Federer are avantajul la Slamurile câștigate, la numărul de săptămâni pe locul 1 (302 – 145), numărul total de victorii în circuit (1119 – 862) și numărul de titluri (93 – 74). Însă Rafa are avantajul la scorul întâlnirilor directe (23 – 14), la fel ca la scorul întâlnirilor contra Big 4, atât în circuit cât și în Slamuri. În funcție de cât vor mai juca (și mai ales cum) aceste cifre se pot modifica în favoarea unuia sau altuia. Presupunerea mea este că vor sfârși prin a fi destul de echilibrate, făcându-le treaba și mai grea chibiților dependenți de sentințe clare.

O a treia cale

Este curios ce turnură au luat lucrurile ținând cont că vorbim despre doi jucători care au fost descriși în cei mai contrastanți termeni posibili, dar de ceva vreme am început să-i privesc pe Federer și pe Nadal ca pe o unitate când vine vorba despre moștenirea și influența lor asupra tenisului. Carierele lor au fost legate una de cealaltă, au avut în comun meciuri antologice, s-au influențat la fel de mult pe cât s-au provocat pe teren și și-au ajustat permanent jocul pentru a face incursiuni unul în teritoriul celuilalt. După atâția ani, cred că sunt mai multe lucruri care-i unesc decât care-i separă. Mă refer, în primul rând, la longevitatea ieșită din comun pentru niște oameni care au jucat cât au jucat ei. Apoi, cum a subliniat și Nadal, pasiunea pentru sport și munca neobosită. Comparându-le cu fluctuațiile și mofturile aproape întregului val tânăr de jucători din ATP, conștiinciozitatea și dedicația Big 4/5 ies în evidență orbitor. Și Federer și Nadal puteau să se lase liniștiți de tenis acum 10 ani și tot ar fi avut cariere de Hall of Fame. Ce i-a mânat în continuare la luptă? Cine știe, dar eu una n-am de gând să mă plâng.

Vreau să spun, cu mare regret pentru fanii abordării ”alb-negru”, este că în tenis avem doi GOAT. Amândoi merită cu prisosință acest titlu (pe cât de valid poate fi un asemenea superlativ controversat și dificil de cuantificat). Poate că îți place de unul mai mult decât de celălalt, poate că nu-ți place de niciunul, pentru că ești un hipster al tenisului și amândoi sunt prea mainstream, dar le poți nega realizările uriașe și influența asupra ultimilor 10-15 ani? Nu. Amândoi au schimbat felul cum tenisul e jucat, amândoi au împins limitele recordurilor spre tărâmuri care frizează ridicolul, amândoi sunt modele de profesionalism pe teren și în afara lui. Și îndrăznesc să afirm că fără celălalt, niciunul nu ar fi ajuns până aici.

 

***

Ia-ți 30-0 Pe Curat 2017 pentru o privire spre „Cum s-a întors înapoi în fruntea tenisului cea mai faimoasă pereche de rivali a istoriei lui”

Același progres îl dusese pe Federer în ultimii trei ani, în trei finale de Grand Slam, două la Wimbledon, în 2014 și 2015, una la US Open, în 2015. Toate trei fuseseră pierdute la Novak Djokovic. De altfel, rivalitatea cu Nole părea să înlocuiască și să eclipseze, în acei ani, marea rivalitate a elvețianului cu Rafa. În timp ce, în ultimii trei ani, Federer se văzuse extrem de rar cu Rafa, meciurile cu Nole, dese și cu miză mare, au devenit prilej de tenis de calitate și de suspans mereu reînnoit, rezumat în întrebarea: îl mai poate bate Federer pe Djokovic?

Jocul de-a șoarecele și pisica pe care l-au executat Federer și Djokovic în 2014–2016 un numai că a dat o nouă față rivalității lor, dar a făcut să se nască și o nouă întrebare, care ronțăia încet, dar sigur, la temelia unui fapt care părea de necontestat până de curând: statutul lui Federer drept cel mai mare jucător al tuturor timpurilor, statut sprijinit solid pe numărul de titluri de Grand Slam deținute de el. Grație unei forme de invidiat, susținută în mod constant, Nole ajunsese, la sfârșitul lui 2016, la impresionantul număr de 12 astfel de titluri. Voci, mai puțin sau mai mult avizate, au ajuns să între- be dacă, în aceste condiții, nu cumva galoanele de Cel mai mare jucător al tuturor timpurilor vor sări de pe umerii lui Federer pe umerii sârbului într-un viitor apropiat.

30-0 Pe Curat 2017  este disponibil și în pachet cu Ediția „Pe Curat de Colecție”.

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi