Deruta turneelor pregătitoare: un rău necesar, dar, din fericire, scurt

Datorită formatului de buclă al sezonului, dacă nu te uiţi la tenis mult timp, te afli într-o situaţie ciudată atunci când revii: recunoşti şi nu recunoşti peisajul. Aparent nu s-a schimbat mare lucru: aceleaşi turnee, aceleaşi echipamente şi mărci, în mare parte aceleaşi nume cam in aceleaşi poziţii în clasament. Ce s-a schimbat însă este dinamica, relaţiile dintre jucători şi mai ales forma lor. 

În acest warm-up haotic şi probabil irelevant pentru Australian Open, m-am nimerit mai ales în faţa unor meciuri feminine. Am văzut, amestecate printre nume mari sau mijlocii şi nume noi care încearca să-şi facă loc la vârf. Dintre numele consacrate, am văzut-o pe Simona defilând în finala de la Shenzhen, pentru a se retrage apoi de la Sydney. Am aflat apoi că Maria face ce ştie, adică câştigă meciuri cu miză, iar Ana face tot ce ştie, adică pierde meciuri cu miză. Am văzut-o pe Aga câştigând triumfal cu Jerzy Hopman Cup, expediind o Serena derutată, pentru ca apoi la Sidney să piardă din mână ultimele două seturi şi meciul contra lui Garbine, care mai apoi a pierdut la fel din mână meciul cu Kerber, care mai apoi a fost bombardată şi trimisă înapoi la vestiare de Pliskova, care mai apoi a fost învinsă în finală de Petra. După ce că îmi lipseşte mie imaginea de ansamblu, nici fetele astea nu mă ajută.

Deci mă văd în poziţia de a mă baza pe elemente disparate, fragmente care nu ştiu dacă au relevanţă sau nu. De exemplu. Petra pare mai fit şi mai slăbuţă, de asemenea şi mai motivată. În sfinala de la Sydney, când Pliskova servea pentru setul doi la 5-4, Petra s-a burzuluit şi i-a înşurubat nişte lovituri cu răutate, arătănd că vrea să câştige meciul ăla tare de tot. Avem o nouă Petra în 2015, a mean, lean, killing machine? Mie mi-ar plăcea, dar vom trăi şi vom vedea. E totuşi mai uşor să te zbârleşti la o jucătoare mai verde, ca Pliskova, decât la o Sharapova sau Williams. Pe Garbine am regăsit-o cu acelaşi joc agresiv de pe ambele părţi, joc cu care-şi sufocă adversarele mai devreme sau mai târziu. Asta dacă nu greşeşte ea mai întâi. Muguruza mi se pare că are în continuare de rezolvat această dilemă a jucătoarelor de forţă: ce fac ca să câştig punctul, mă mulţumesc să dau din ce în ce mai tare (doar pentru că pot) şi risc să greşesc, sau încerc să mai variez jocul şi să folosesc tot terenul? În înfrângerea contra lui Kerber, Garbine s-a mulţumit să dea tare dar în aceleaşi locuri, dându-i până la urmă lui Kerber exact ce-i trebuie: ritm şi schimburi lungi.

Kerber mi s-a părut şi ea mai suplă la acest inceput de an, dar mai obosită. Schimbarea de fus orar, nişte nopţi nedormite şi Angelique se vede imediat lipsită de arma ei numărul unu: anduranţa fizică şi capacitatea de a alerga până mâine. De asemenea nici faptul că n-are serviciu doi n-ajută deloc în situaţiile astea. După ce-a rezistat cumva cu Garbine, ulciorul cu benzină s-a terminat în semifinală cu Pliskova. Noua speranţă din Cehia a pleznit mingile cu o nonşalanţă care mi-a amintit, nostalgic, de dreapta lui Ivanovic din vremurile ei de aur, când făcea winnere de pe baseline la fel cum respira.

Dintre numele noi pe care le-am văzut săptămâna asta, Pliskova m-a impresionat cel mai mult. Pentru mulţi nu mai este o surpriză, dat fiind că a avut un sfârşit de 2014 extrem de bun, care se reflectă şi în clasamentul ei: pe locul 22, bate la uşa topului 20. Pliskova este o forţă a naturii, fără să fie de speriat ca apariţie. Are 1.86, dar nu-i arată, din cauza siluetei filiforme. Ce mă surprinde este nonşalanţa şi uşurinţa cu care face lovituri câştigătoare în mijlocul schimbului, fără avertisment şi fără să fie nevoie să pună piciorul în interiorul terenului. Swingul loviturilor este de asemena fără înflorituri – nu dă impresia din mişcarea pregătitoare că va dezlănţui forţa iadului asupra adversarei. La Sidney a arătat un serviciu-armă (a fost pe locul 2 anul trecut la numărul de aşi în WTA), lovituri periculoase pe ambele părţi, combinând foarte bine forţa cu precizia traiectoriilor şi o mişcare mult mai bună decât ar îndreptăţi-o înălţimea ei. Va avea de luptat contra aceloraşi dileme cu care se lupta toate jucătoarele de forţă (dozarea inteligentă a agresivităţii, găsirea unui plan B când planul A nu merge, îmbunătăţirea deplasării) cât şi consolidarea psihicului (e nou venită la nivelul ăsta, s-a văzut în finala de azi cu mai experimentata Kvitova). Însă talentul e acolo, din belşug, şi văzând finala de azi n-am putut să nu mă minunez la cât de bună e şcoala cehă de tenis în a găsi astfel de talente şi a le forma.

Vorbind de nume noi, nu pot să nu menţionez meciul Bencic – Gavrilova din primul tur, în care elveţianca a performat mult sub aşteptări. Vâlva din jurul lui Bencic este mare de cel puţin doi ani şi este comparată foarte des cu Martina Hingis. Într-adevăr, au în comun naţionalitatea şi o anumită agilitate, dar aş îndrăzni să spun că Bencic e mai degrabă o versiune mai tânără a lui Jankovic, mai degrabă decât a lui Hingis. Cât despre Gavrilova, m-a izbit cât de mult este produsul tipic de academie americană de tenis: tenis agresiv de baseline, ambiţie multă. Nothing to see here, move along.

Ne reauzim la Australian Open, unde piesele lipsă din puzzle vor fi rezolvate într-un fel sau altul. Să sperăm cât mai favorabil pentru un anumit cap de serie.