Interviu | Alexandra Cadanţu: “Mi-e greu să-mi găsesc un ritm, să prind puţină încredere”

Înfrângerea din primul tur de la Bucharest Open, 3-6, 2-6 cu Petra Cetkovska, a noua consecutivă la simplu într-un turneu WTA, adânceşte criza de rezultate a Alexandrei Cadanţu.

Îmbătaţi şi anesteziaţi oarecum de amploarea succeselor Simonei Halep, am uitat poate că, mai jos de vârfurile WTA, rozul se amestecă cu nuanţe de gri ce tind să-l acopere. Într-un triunghi vicios puncte-bani-clasament, zbaterile plutonului ce visează la mărire sunt îngreunate de lipsuri. Cea mai adânc resimţită e nevoia unei echipe din jurul tău, a oamenilor alături de care să simţi că nu ai intrat stingher în luptă, că îţi aşează la loc piesele dominoului, atunci când, oricând de puternică ai fi, tinde să se prăbuşească.

Din aprilie, de la Katowice, când o învingea pe Yanina Wickmayer, Alexandra Cadanţu a uitat bucuria victoriei. Automat, şi clasamentul a luat-o la vale: din jurul locului 60, în această săptămână ocupă poziţia 97. Firesc, a simţit cum e să-i alunece pământul de sub picioare. Căderea nu a întrerupt-o nici la Bucureşti, împotriva celei de-a şaptea favorite a turneului. Iar o analiză la finalul zilei, după ce succesul de la dublu, alături de Ema Bogdan, i-a mai îndulcit amarul, a scos la iveală drama multor jucătoare pe care lipsa unui sprijin constant şi concret şi găurile din buzunar le împiedică să-şi valorifice la maxim potenţialul.

Cum ai trăit victoria de la dublu? Erai foarte zâmbitoare pe final…

Da. Ne-am simţit bine. Păi, atâta ne mai rămâne de făcut, după ce se întâmplă în tenisul ăsta şi cât de greu este să…Practic, este destul de greu să te simţi bine pe teren.

Ce face tenisul atât de greu?

Sunt foarte multe emoţii, presiunea este foarte mare, multe puncte în joc. Toată lumea vrea să câştige, e competiţie, na!

Ţie cum îţi este, mai concret, având în vedere că, din câte ştiu, cel puţin în trecut, nu ai beneficiat de sprijinul unei echipe în jurul tău?

La turneul acesta am o echipă destul de mare. Este compusă din antrenorul meu, care este un spaniol, îl cheamă Andreu Guilera. Cu el lucrez de opt luni de zile. Plus antrenorul meu Marcel Miron şi e şi prietenul meu aici, Cristian Gregăr. Şi, cam atât…şi psihologul meu, Silviu Zancu. Cum puteam să-l uit?!

Ce sfaturi ai primit de la domnul Zancu între meciul de simplu şi cel de dublu?

Mi-a spus o glumă…Să lovesc mai tare voleul. A funcţionat!

Aici, acasă, e mai uşor, dar cât contează să beneficiezi şi la restul turneelor de o echipă în spate? Ai parte de aşa ceva?

Mi-aş dori foarte mult să am cu mine un antrenor de pregătire fizică. Aici resimt nevoia cea mai mare. Am tot fost accidentată anul acesta. Din iarnă începând, am tot avut probleme cu abdomenul. Am stat vreo două luni de zile, apoi am fost în Australia şi s-a înrăutăţit. A trebuit să mai stau o lună şi jumătate. Şi, de-atunci, încontinuu, au venit accidentări după accidentări şi, din această cauză, am ajuns în situaţia asta în care cu greu sunt sănătoasă şi, în acelaşi timp, mi-e greu să strâng meciuri în picioare, să-mi găsesc un ritm, să prind puţină încredere.

Niciun meci câştigat în WTA, din păcate, din luna aprilie. S-au strâns vreo nouă înfrângeri. Cum îţi explici, dincolo de problemele de ordin fizic?

Este presiunea punctelor. S-a ajuns la un nivel în care toate jucătoarele se pregătesc foarte, foarte bine din toate punctele de vedere. În special fizic. Şi, dacă nu-ţi faci treaba cum trebuie, nu ai grijă la fiecare detaliu, nu ai cum să faci faţă şi să te menţii. Este foarte greu. Iar mie, cum am fost accidentată de la începutul anului, şi am avut foarte foarte puţine perioade în care să mă pot antrena aşa cum ar trebui, mi-a venit foarte greu. Acum mă simt mult mai bine fizic, sunt mai sănătoasă, mă simt mai bine pe teren. Practic, de-acum începe anul pentru mine. Ştiu că suntem la jumătate, dar asta e situaţia.

În rest, de ce ai mai avea nevoie, pe lângă a fi sută la sută aptă fizic?

Eu cred că nu are legătură cu jocul, nu e nimic în neregulă aici. Pur şi simplu am nevoie de mai multă pregătire fizică. Mentalul va veni în momentul în care voi fi fizic 100%.

Din punct de vedere financiar, chiar şi fără victorii, pe hârtie, ai adunat în acest sezon vreo 150.000 de dolari. Dar întrebarea e cât ai cheltuit?

Da, asta e problema, că nu ştiu unde sunt aceşti bani. Sunt foarte multe cheltuieli. Mai ales cu un antrenor cum aş vrea eu să am. Şi antrenor de pregătire fizică deja e mult prea mult. Îmi doresc, dar deocamdată trebuie să văd cum fac să muncesc în perioada asta cu antrenorul meu şi atât, până voi reuşi să ajung mai sus, să urc în clasament, să mai câştig nişte bani cu care să-mi permit un antrenor de pregătire fizică.

Cam cât te-ar costa?

Ăăă…nu ştiu să vă zic cât costă, dar sunt foarte multe cheltuieli, având în vedere deplasările. Să plăteşti trei bilete de avion, trei camere la hotel, este enorm!

Dacă ar fi să facem o comparaţie cu Simona Halep, n-ai beneficiat la început de drum de acelaşi sprijin. Crezi că, în caz contrar, cu o echipă numeroasă, ai fi putut ajunge mult mai sus?

Simona are echipa asta abia de când a început să urce. A ajuns acolo cu un antrenor şi atât. După care, încetul cu încetul, a început să-şi ia şi un antrenor de pregătire fizică şi un fizioterapeut, maseur sau ce mai are nevoie. E normal ca acolo unde este acum să-şi permită lucrurile astea. E foarte bine, dar nu le-a avut de la început. Evident, a avut un antrenor mereu. Eu n-am avut, cel puţin, când eram mică, am mers mult timp singură, cu tatăl meu, sau na, cu cine am reuşit. Mi-a fost foarte greu, dar am reuşit şi aşa să ajung în prima sută. Iar acum, când am un antrenor, e puţin diferit. Văd lucrurile altfel, încep să învăţ mai multe lucruri pe care ar fi fost bine să le învăţ acum câţiva ani şi care, poate, m-ar fi ajutat mult mai mult acum.

Care ar fi cel mai important dintre toate?

Sunt foarte multe. Lucruri pe care le am de făcut în timpul meciul, după, înaintea meciului. Cum să mă pregătesc, ce fel de antrenamente să fac, cum să mă concentrez la antrenamente. Sunt detalii pe care nu le ştiam, le aflu pe parcurs şi sunt surprinsă.

Acum ai ajuns la graniţa Top 100 WTA, pe 97. O bună perioadă de timp te-ai clasat în jurul locului 60. Care ar fi poziţia care ar reflecta cu adevărat valoarea pe care o ai?

Am mai avut o perioadă de acest gen anul trecut, înainte de Katowice, turneu la care am făcut semifinale venind din calificări. Traversasem, la fel, o perioadă foarte dificilă, în care, de asemenea, pierdusem foarte multe meciuri în primul tur. Şi, mi-am revenit. Atunci am reuşit să fac saltul acela, să ajung pe 60, sau pe cât am ajuns. Lucrurile mergeau bine până a intervenit accidentarea…Nu ştiu unde pot să mă opresc! În momentul în care voi avea totate lucrurile puse la punct, aşa cum mi le doresc eu, o echipă după mine în care fiecare să aibă rolul lui, jocul meu va creşte enorm. Am foarte mare încredere în chestia asta. Sincer, nu ştiu unde mă pot opri!

La dublu, te-ai mai destins, aşa că să revenim în final la jocul de dublu. Ce rol au şi aceste apariţii în acest punct al carierei tale?

Mereu mi-a plăcut să joc dublu, mereu m-am simţit bine. Mai ales după ce jucam un meci de simplu, intram şi mă simţeam mai lejer, că pot să-mi fac loviturile cum vreau eu. Mi-ar face plăcere să pot să joc mai multe meciuri, să fac nişte puncte, să urc în clasament, ca să pot juca mai multe turnee de dublu. Pentru că la turneele de simplu la care joc, acestea de 250, e greu să intru şi la dublu, cu clasamentul meu, în jur de 450. Şi, de obicei, cut-ul e pe la 200. Deci nici cu Serena Williams n-aş putea să intru!