Novak Djokovic îl bate din nou pe Nadal pe zgură, cucerește Roma

Novak Djokovic a pus repede în urmă un prim set înțesat cu erori și a întors finala Mastersului de la Roma în favoarea sa, cu încă o prestație dominantă în fața lui Rafa, într-o rivalitate care începe din nou să se încline în favoarea sârbului. După această finală, diferența din clasament dintre cei doi s-a redus la 650 de puncte în favoarea lui Nadal.

Am mai spus-o şi o s-o mai spun: din 2011 încoace meciurile Djokovic – Nadal sunt în racheta lui Novak. Că le pierde sau le câştigă, o face pe mâna lui. De fapt meciul de azi este un exemplu perfect pentru dinamica dintre ei. Nadal este cel constant. În asta constă şi forţa lui, arma lui cea mai redutabilă: este jucătorul care a avut probabil de-a lungul carierei cel mai putine căderi în timpul meciurilor. Anul acesta de la AO încoace fost un pic diferit din punctul acesta de vedere, dar azi mi s-a părut că Nadal a jucat exemplar din punctul lui de vedere. A început meciul cu intensitate, s-a mişcat foarte bine, a ucis fără milă cu dreapta inversă, iar cu reverul a stat în schimburi, a deschis terenul sau a apărat foarte bine, după caz. A venit la fileu cu succes, a servit mai tare când a avut nevoie, a fost prezent mental. Toate astea, atenţie, atâta timp cât jocul lui Novak a fost în limite gestionabile.

Însă de la un punct încolo, Djokovic este capabil de un nivel unde Nadal nu-l mai poate urma. Iar ce-a fost greu pentru Novak azi a fost să ajungă la acel nivel. Odată ajuns, a fost game over. Într-un fel ironic, ce-a făcut Murray pentru Nadal acum câteva zile, a făcut Nadal pentru Djokovic azi: l-a forţat să ajungă pe acel platou unde jocul său este intangibil pentru el.

Djokovic a început meciul foarte prost, pierzându-şi primele două gameuri jucate pe serviciu. Nimic nu mergea: serviciul nu era o armă, cu dreapta nu dicta iar cu reverul nu făcea decât neforţate. Pe lângă execuţia proastă (care poate fi semn că nu e încălzit, sau că nu e cu mintea la meci), ce mi s-a părut mai grav a fost că tactica din timpul schimburilor nu semăna cu alte meciuri dintre ei. Mi-a luat ceva să depistez ce lipsea: Djokovic nu reuşea să deschidă terenul pe lateral şi nu reuşea pentru că nu lovea crosuri scurte, de pe nicio parte. Este cheia succesului contra lui Rafa. Cu un jucător care se mişcă atât de bine ca Nadal, nu e suficient să dai din colţ in colţ; Rafa poate să alerge până mâine dintr-o line în alta. Trebuie să scurtezi loviturile până la careu şi să le îndrepti spre exteriorul terenului, forţându-l să alerge înainte şi în afară pe lateral, lăsând tot terenul descoperit şi extinzând astfel mult distanţele pe care le are de alergat stânga dreapta. În momentul în care Djokovic şi-a găsit acea dreaptă foarte liftată în cros închis şi a început să-l azvârle pe Rafa în tribuna laterală şi apoi a început să-i zdrobească forehandul cu reverul în cros, am început să recunosc schemele tactice care îi câştigaseră meciurile anterioare contra lui Nadal.

Djokovic n-a ajuns la nivelul „unplayable” din ultima jumătate a decisivului dintr-o dată. A trecut prin multe trepte, ca o maşină care schimbă vitezele, câte una. Au fost multe faze gen un pas înainte, doi înapoi, break-uri şi rebreakuri, gameuri pierdute pe propriul serviciu de la 40-0, sau mingi de break consecutive ratate. Însă senzaţia pe care mi-a dat-o acest meci a fost că, cu cât juca mai mult, cu atât Djokovic îşi regăsea ritmul, curajul şi memoria loviturilor care funcţionează contra lui Nadal. De cealaltă parte, Rafa nu făcea nimic greşit: continua să joace ce joacă cel mai bine, însă aveai senzaţia iminentă că va fi înghiţit în mod inevitabil de valul tsunami care creştea de partea cealaltă a fileului.

Cei de la TennisTV au pus un stop cadru cu Djokovic salutând publicul la final în timp ce Rafa se uita pe sub sprâncene şi l-au comentat genial, într-un dialog imaginar în care Djokovic spune: „Am făcut-o!”, iar Rafa răspunde: „Da, da, să te văd într-un meci de cinci seturi.” Chestia surprinde într-un mod amuzant o dilemă esenţială: este Roma un indicator pentru Roland Garros? Pentru că diferenţa crucială este lungimea posibilă a meciului. Poate deci Djokovic să facă ce-a făcut azi în trei seturi şi în cinci? Pentru că Rafa poate. Marea lui putere, lucrul care îl face un mare jucător este exact acesta: îşi poate menţine intensitatea (atât cea fizică cât şi cea psihică) la un nivel apropiat de cel maxim cât timp este nevoie.

Comparativ cu Nadal, Djokovic este mai fluctuant. Jocul său este superior, nu e nicio îndoială în mintea mea. Sau cum ar zice ziariştii anglofoni în acel fel foarte sintetic pe care doar engleza îl poate exprima: Djokovic’s best is better than Nadal’s best. Întrebarea este cât timp poate susţine Djokovic acest best al lui într-o ipotetică, dar farte probabilă finală la Paris contra lui Rafa. Dacă poate să pună cap la cap trei seturi în care să joace cum a jucat azi în ultimele două, atunci Roland Garrosul e al lui. Dar este mult mai greu decât pare. Şi Rafa, atât cel din dialogul imaginar tennistv cât şi cel real, ştie asta şi va fi acolo, pregătit să-l tragă în jos pe Djokovic cu toată forţa lui.

Depinde de Djokovic dacă se va lăsa doborât sau va folosi această opoziţie pentru a se ridica iar pe acel nivel unde tenisul său nu are rival în ziua de azi.

 

 

Hot Shot-ul finalei

Rezumatul finalei

Rezumatul turneului

Selecția de hotshots de la Roma