Încărcătorul nostru de suflete: de la Hagi la Halep

Treizecizero.ro are un nou invitat special și suntem bucuroși să-l găzduim pe Mihnea Măruță. A fost redactor șef al publicațiilor Cotidianul și Adevărul. Vă recomandăm să-l urmăriți și pe blogul personal, unde, printre altele, scrie și despre sport. Tot pe blog a propus un moment T zero al presei românești.  

***

O naţiune se hrăneşte pe termen lung din victoriile celor care o reprezintă. La fel ca un naufragiat sau ca un grevist al foamei – care îşi consumă întâi propria grăsime -, o naţiune, mai ales dacă e obligată să supravieţuiască în loc să se dezvolte relaxat, se alimentează în perioadele terne din reuşite cât de mici şi se agaţă de orice succes extern ca de un nou colţ de stâncă salvator.

O medalie de aur, un premiu notoriu, o recunoaştere internaţională sau chiar o neaşteptată declaraţie de simpatie, fie ea şi convenţională, dar venită din partea unei celebrităţi, toate ne sunt guri de oxigen. Gândiţi-vă la singuraticii liceeni olimpici, la anonimii inventatori, la încăpăţânaţii regizori din “Noul val”, dar şi la toate ştirile mărunte despre fotbaliştii noştri uitaţi prin campionate mediocre. Gândiţi-vă la succesul articolelor despre români care au izbândit cât de cât prin altă ţară şi la inevitabilul “coeficient” de exagerare pe care-l introduc jurnaliştii pentru a ne satisface setea de confirmare prin contagiune.

În această avalanşă de mitizări premature şi de modele pentru o după-amiază, în această nevoie permanentă de a ne transfera o părticică din ceea ce simte un român atunci când, aflat în străinătate, ridică braţele a victorie ori ne arată un trofeu sclipitor, doi oameni ne-au dăruit cele mai mari cantităţi de entuziasm colectiv. Ei au fost în stare să ne înnoiască bucuria, triumfurile lor ne tot învigorează, lor le-am dărui oricând nopţile noastre de sărbătoare.

Gică Hagi şi Simona Halep. În ultimii 25 de ani, ei sunt singurii a căror îndârjire ne-a făcut să credem că se poate, încă o dată şi încă o dată. Da, am fost fericiţi şi graţie gimnastelor, împreună cu handbalistele, cu naţionala de spadă sau după cursa unei atlete solitare, dar Hagi şi Halep, datorită frecvenţei cu care se joacă în fotbal şi în tenis, sunt singurii care ne-au confirmat, chiar şi atunci când nu confirmau pe teren, că singurul obstacol e cel din minţile noastre, că nimic “din afară” nu ne împiedică programatic să concurăm cu cei mai buni şi că a rămâne la acel nivel, dincolo de voinţă, talent şi muncă, ţine de a încerca nemaiîncercatul, de a nu călca pe urmele nimănui, de a forţa frontierele clipei.

“Ce-ar fi dacă”, aşa ar putea suna definiţia stilului lui Hagi, acela de a risca o decizie proastă de dragul unei minunăţii. “Nu există dacă”, asta ne spune Simona atunci când o greşeală proprie sau o reuşită strălucitoare a adversarei, în loc să o arunce printre îndoieli, îi oţelesc ochii a sabie.

Între 2001, retragerea lui Hagi, şi 2013, explozia Simonei, am bâjbâit cu toţii după un încărcător de suflete. Acum putem inspira iarăşi cu milioane de plămâni deodată. Să punem suflet deoparte, pentru cândva, şi să mulţumim.

Text publicat și pe „Surpriza lui Mihnea Măruță”