Axiomele tenisului, sau cum a pierdut și apoi a câștigat Simona Halep meciul cu Roberta Vinci

Înainte de meciul Simonei Halep cu Roberta Vinci, pe același teren au jucat Karlovic și Bautista-Agut. Croatul câștigase primul set la tiebreak și al doilea ajunsese și el la 6-6. În timp ce ne uitam toți la ceas nerăbdători, susținându-l oportunist pe Karlovic, cineva a comentat profetic și blazat: ”Nu vă agitați, mai avem până în tiebreakul decisivului”. O oră și jumătate după prima minge de meci, Karlovic s-a milostivit de noi și a câștigat, bineînțeles, în tiebreak în decisiv.

Încep cu acest mic ocol pentru a sublinia că cine se uită suficient de mult la tenis începe să observe niște chestii care se repetă. Să le numim axiome, să le numim daturi, chestii inevitabile. Unele țin de personalitatea și stilul de joc al sportivilor. Un meci de-al lui Karlovic (sau alt jucător cu serviciu puternic) va avea obligatoriu cel puțin un tiebreak. Bautista-Agut se va ține scai de orice adversar. Meciurile feminine vor avea multe breakuri. Simon și Monfils vor trolla adversarii, spectatorii și tenisul în general, iar când se întâmplă să joace unul cu celălalt, continuumul spațiu-timp este amenințat și vom avea scoruri precum cel de ieri: 0-6, 6-0, 7-6(0). Gulbis va rupe rachete, Fognini va face pe nebunul, Kyrgios va încerca să dea cel puțin un tweener pe meci. Andy Murray se va stropși la univers indiferent dacă pierde sau câștigă, Radwanska va fi candidata de frunte la hot-shoturi care conțin loburi și scurte indiferent dacă pierde sau câștigă.

În plus față de particularitățile jucătorilor mai sunt însă niște chestii general valabile, care țin de dinamica jocului, de fluxul unei partide și de sistemul de scor. Indiferent de jucător, le vedem repetându-se iar și iar. Iată câteva: din cauza emoțiilor, e greu de închis seturi și meciuri cu serviciul, pentru că jucătorii nu sunt nicicând mai vulnerabili decât când văd linia de sosire în față. Apoi: jucătorul care a irosit multiple șanse de break este în pericol mare să-și piardă el însuși serviciul apoi, din cauza dezamăgirii. Apoi: după pierderea primului set, la începutul celui de-al doilea, jucătorul care conduce se va relaxa, iar cel condus va orchestra un atac încercând să profite de acest lucru. Apoi: o serie de puncte câștigate printr-un grad mare de măiestrie poate intimida teribil și scoate adversarul complet din jocul său. Și nu în ultimul rând, confruntați cu spectrul înfrângerii iminente, mulți jucători se relaxează și încep să joace liber și foarte bine. Câte din chestiile astea s-au întâmplat în meciul Simonei? Toate.

Era de așteptat ca după pierderea primului set, Vinci să treacă la contraatac și nivelul Simonei să scadă. Apoi, Simona are și ea niște obișnuințe, și bune, și rele. La bune trecem capacitatea ei foarte ridicată de a ”juca scorul”, cum spunea Tommy Haas. Adică de a-și ridica nivelul în momentele importante. Conducând cu 4-3 în primul set pe serviciul lui Vinci, dar cu avantaj pentru italiancă, m-am gândit: ”ce bun ar fi aici un break și apoi un hold. Ăsta ar fi setul unu: trei mingi consecutive acum și apoi un serviciu câștigat.” Simona o fi gândit și ea la fel, pentru că a făcut o serie de trei puncte consecutive câștigate cu winnere pentru break și apoi un hold la zero. Mi-a venit să râd. Mințile sclipitoare gândesc la fel, haha.

Acest ”oportunism” este specific jucătorilor mari și nu este deloc ușor. Simona Halep îl are. Însă printre vulnerabilități, are pierderea clarității în joc: uneori uită cum trebuie să joace, care este stilul ei. Roddick spunea că scopul ultim pe teren e să fii cine ești, să fii tu însuți în cea mai bună variantă. Simona nu poate să joace bine decât în stilul ei, pe care îl știe de acum toată lumea: să construiască, să atace returul, să deschidă terenul. Acesta este identitatea ei de jucătoare. Însă ea (și nu numai ea) e în pericol să-și piardă identitatea de joc atunci când adversarul îi dă peste ochi cu identitatea sa diferită într-un fel intimidant și măiastru. Când cineva face niște puncte magistrale, într-un stil complet diferit, este foarte derutant: funcționează ca un bruiaj. Auzim de multe ori la jucători sintagma ”și-a impus jocul”, sau ”mi-am făcut jocul meu”. Se referă la acest război identitar între stilurile de joc, care stă la baza oricărui meci de tenis. Să ne amintim doar de momentele de descumpănire prelungită ale lui Djokovic în fața hot-shoturilor lui Federer. Sau ale lui Federer în fața pistonării neobosite și tumultoase ale spinului nadalian. Sau deruta lui Zverev în fața tweenerurilor nonșalant-obraznice ale colegului Kyrgios, sau figura lui Murray când a simțit prima oară pe pielea lui SABR-ul lui Federer.

Simona poate să descurajeze și ea adversarele cu măiestria reverului său  în lung de linie din alergare și nu este străină de producerea de hot-shoturi. Însă este vulnerabilă de a fi copleșită psihic uneori de stilul adversarei, atunci când aceasta aruncă spre ea chestii din alt film, cum a făcut Vinci în setul doi. Condusă cu un set, italianca trebuia să fie mai agresivă, dar cum? Din spate fusese surclasată. Alt comentator cunoscător a profețit: ”să vezi acum scurte și veniri la fileu.” Zis și făcut: în setul doi, echilibrul s-a rupt după niște veniri extrem de insiprate la fileu, în care Roberta a etalat tot felul de voleuri și a fost de nedepășit. Cu fiecare stop-voleu intuit corect sau scos din șireturi, Vinci îndrăznea și mai mult iar Simona mai puțin. Curând, italianca servea cu tupeu crescut, bubuia forehanduri din spate și nu mai greșea nimic. În timpul ăsta Simona juca tot mai retrasă, abia punea returul în joc și în schimburi nu făcea decât să reacționeze la inițativele Robertei. De la 2-2, aceasta a câștigat toate gameurile până la sfârșitul setului.

Pentru mine ca spectator nu-i nimic mai demoralizant decât să văd cum un jucător își pierde busola identitară. Privirile goale mă neliniștesc mai tare decât crizele de nervi, rachetele rupte și tiradele. Chemându-l pe Cahill între setul doi și trei, Simona părea pierdută în spațiu. Acesta i-a dat o sumedenie sfaturi tehnico-tactice, dar era ca și cum i-ai da indicații detaliate de orientare cuiva care nu știe în ce oraș se află. Debusolarea a continuat și în setul trei câteva game-uri, suficient cât Roberta să ia avans decisiv.

Și acum ajungem la alt dat halepian (și nu numai): nimic nu e mai eficient ca semnal de trezire decât apropierea iminentă a înfrângerii. Nu funcționează mereu, firește, dar în majoritatea cazurilor în care Simona se luptă cu jocul ei și cu ea însăși, când scorul se apropie periculos de final, lasă baltă dilemele și mlaștina neîncrederii și se apucă de urgența mai mare: evitarea prăpastiei. Practic, încetează să se mai gândească și începe să joace. Ceea ce este scopul ultim al oricărui atlet: atât de simplu în teorie și atât de al naibii de greu în practică. Nimic n-o aduce mai repede pe Simona în prezent cu picioarele pe pământ din tărâmul regretelor decât apropierea mingii de meci pentru adversară. Asta s-a întâmplat și azi; cu cât Roberta avansa spre final, cu atât Simona începea să risipească ceața din joc și să-și aducă aminte cine e și ce vrea. Chestia s-a desfășurat treptat în decisiv cu niște puncte construite din ce in ce mai competent, a prins viteză cu niște holduri autoritare spre sfârșitul setului și a atins apogeul in tiebreakul dominat de la un capăt la altul.

Ar fi mai bine dacă Simona nu și-ar pierde deloc claritatea în joc când este testată? Da. Ar fi minunat dacă ar reuși să-și revină mai repede, fără să fie nevoie să bată clopotele de alarmă ale înfrângerii pentru a se mobiliza? Cum să nu. Însă ceasul al 12-lea e mai bun decât deloc și o victorie în tiebreakul decisiv e mai bună decât trei seturi decise toate la tiebreak. Să zicem mersi că Simona nu e Karlovic sau Isner. Fiecare pasăre pe limba ei piere, și fiecare jucător câștigă și pierde pe propriile calități și defecte. Partea bună e că la trasul liniei, Simona Halep jucătoarea are mai multe calități decât defecte și cele dintâi sar și le anulează pe cele din urmă. Dar uneori e un rollercoaster acest dans și trebuie să ne ținem bine și noi, și ea.

Meciul următor, Sam Stosur, cunoștință veche, de care ne leagă amintiri frumoase (semifinala câștigată autoritar aici anul trecut sau revenirea de la Miami) sau mai puțin frumoase (meciul de coșmar pierdut pe ploaie la RG anul trecut). Terenul o avantajează teoretic pe Simona. De asemenea, Sam are și ea destule găuri în armură, cititorii noștri le vor profeți în comentarii cu siguranță. Să sperăm că Simona își va aminti cum să le speculeze fără să trăiască la fel de periculos ca azi cu Vinci.