Poveștile neștiute: Nomazii tenisului şi lupta lor cu cel mai crud sport din lume

Pentru fiecare poveste de succes în tenis există probabil o mie de poveşti despre jucători care au eşuat. Despre ele nu prea aflăm, pentru că eşecul nu e un material foarte bun pentru articole inspiraţionale. Eşecul intermediar, da, eşecul ca obstacol temporar în calea eroului care se va mobiliza şi-l va depăşi până la urmă, acesta este un condiment necesar oricăror poveşti eroice. Dar cum rămâne cu eşecul repetat, definitiv, eşecul care sfârşeşte prin a te învinge?

Tenisul sărbătoreşte doar învingătorul. Singular. N-avem multiplicarea pe care o oferă sporturile de echipă, unde se bucură o duzină sau mai mulţi oameni. Tenisul oferă o selecţie a concurenţilor la fel de drastică ca boxul, judo-ul sau alte sporturi de combat unu la unu. Măcar în box sau judo există un podium: în tenis sunt memorabili doar câştigătorii, uneori finaliştii (dacă a fost un meci excelent) şi rareori (poate dacă e vorba de jucătorul tău preferat) semifinaliştii.

Pentru că există doar un învingător, acesta trebuie să incorporeze singur o gamă foarte variată de calităţi: de la talent atletic la echilibru emoţional, disciplină, inteligenţă, voinţă şi curaj. În ziua de azi, un tenisman de succes trebuie să fie o creatură ciudată, un soi de şahist cu agilitatea unui acrobat de circ, curajul şi rezistenţa unui soldat şi echilibrul emoţional al unui călugăr budist. Ce şanse sunt ca toate astea să se regăsească în acceaşi persoană? Şi dacă se întâmplă, ce şanse sunt ca această persoană să aibă un teren de tenis în cartier, să fie dus la tenis, nu la fotbal sau la înot de către părinţi (care trebuie să fie în acelaşi timp foarte înţelepţi şi foarte înstăriţi), ce şanse sunt să dea peste antrenorii potriviţi şi apoi, cea mai mare loterie din toate, asupra căreia n-are absolut niciun control, ce şanse sunt să ajungă şi să se menţină teafăr la minte şi la trup până la seniori şi mai departe?

Cazurile de jucători de succes sunt miracole. Pentru fiecare Laver, Sampras, Navratilova, Graf, Federer sau Nadal există mii, zeci de mii de jucători care au trebuit să arunce prosopul, în etape diferite ale carierei lor. Unul dintre aceşti oameni, despre care aproape nimeni nu vorbeşte, este Jamie Baker. The Independent a dedicat un material excelent luptelor prin care a trecut acest obscur jucător britanic, înainte de a lua hotărârea că sportul acesta cere prea mult şi dă prea puţin înapoi. E o poveste care merită citită, pentru a realiza că tenisul (ca orice domeniu de performanţă), este un munte împânzit de speranţele neînsufleţiţe ale celor care n-au ajuns niciodată în vârf. Dar faptul că n-au ajuns în vârf nu înseamnă că sunt învinşi.

***  ***  ***

The Independent | Ianuarie, 2014

Pe un teren obscur de lângă Atena, anul trecut, Jamie Baker se uita la puştiul canadian de 19 ani care se pregătea să servească de cealaltă parte a fileului şi se întreba ce rost are. Meciul începuse de 15 minute şi Filip Peliwo, juniorul nr 1 în lume în 2012, era montat. Nu conta că era un turneu amărât la mii de kilometri depărtare de casă; nu conta că, indiferent dacă pierdea sau câştiga, suma câştigată avea să fie mizerabilă; nu conta că nu era niciun spectator în tribune. La mijloc erau puncte de câştigat în clasament şi cu cât aduna mai multe, cu atât mai puţine turnee ca acesta trebuia să joace în viitor. Peliwo era înfometat.

Când Baker avea 19 ani fusese şi el înfometat. De când se ştia, voia să fie jucător de tenis. Renunţase la petreceri, la şcoală, la dimineţi dormite până târziu pentru că dorise acest lucru cu atâta ardoare. Ideea de a fi pe drumuri 30 de săptămâni pe an, de a sta în hoteluri prăpădite pentru a-şi atinge visul nu îl descurajase. Dar asta fusese cu 7 ani şi multe accidentări în urmă. Avea 26 de ani acum. Era clasat pe locul 237 în lume. Cu câteva luni în urmă îl bătuse pe canadian cu uşurinţă, dar asta nu însemna că avea să-l bată din nou azi. “Am făcut asta de atâtea ori”, se gândi el, “eram şi eu la fel ca el”. Piciorul începu să-l doară.

Meciul progresa, dar Baker nu era cu adevărat pe teren. Înţepenit şi timorat, a pierdut în două seturi la un jucător clasat cu 300 de locuri sub el. L-a felicitat pe Peliwo, a mulţumit arbitrului şi şi-a luat geanta. Apoi s-a dus în cameră şi a plâns.

Trebuia să plece de acolo. A intrat pe internet şi a rezervat un zbor înapoi acasă, la Glasgow, cu 500 de lire. A făcut un duş. Şi-a făcut bagajele, şi-a luat cei 215 euro câştigaţi pentru sfertul de finală şi a mers direct la aeroport. Când a ajuns acasă, le-a spus mamei şi tatălui său ce avea de gând să facă. Avea să se retragă.

Cu un an în urmă, Jamie Baker se pregătea să joace în primul tur la Australian Open după ce se chinuise să treacă de crâncenul turneu de calificări – una din cele mai mari realizări ale carierei sale. Tocmai petrecuse o lună cu prietenul său Andy Murray la luxoasa bază de antrenament a acestuia în Miami. Anul acesta, în timp ce Murray accepta premiul pentru Personalitatea Sportivă a Anului, Baker lua trenul către noul său job în Santander unde avea program de la 9 la 5. A mers pentru prima oară la petrecerea de Crăciun organizată de firmă. Şi a învăţat cum să folosească un Xerox.

La 27 de ani, vârsta medie a unui jucător de top 100, Baker ar trebui să fie în perioada de vârf a carierei sale. Dar se săturase de viaţa pentru care muncise atât de mult. Cea mai bună clasare a sa a fost 185, într-un sport care a avut în 2009 venituri estimate de 1,6 miliarde de lire. Anul trecut, jucătorul de golf clasat pe 185 în lume, Greg Chalmers, a câştigat aproximativ 387 000 lire din premii, cu 100 000 mai mult decât a câştigat Baker în toată cariera sa, şi asta înainte să scădem de la socoteală cheltuielile. În tenisul feminin e şi mai rău, premiile sunt şi mai mici şi sponsorii şi mai puţini.

Sunt peste 500 de fotbalişti doar în Premier League şi marea majoritate câştigă mii de lire pe săptămână. Majoritatea jucătorilor britanici de tenis, prin comparaţie, trebuie să fie sprijiniţi de federaţie ca să se descurce financiar. Nu există un clasament pentru fotbalişti, dar e foarte probabil ca jucători de fotbal clasaţi mai prost decât Baker într-o ipotetică ierarhie a Premier League să fie multimilionari; acelaşi public britanic care l-a considerat un loser pe Tim Henman (al patrulea clasat în lume), n-ar îndrăzni să judece la fel de dur fotbalişti care sunt în mod clar mai puţin talentaţi – şi care, apropo, nu trebuie să-şi plătească singuri cazarea la hotel.

La trei luni după ce Baker a luat decizia de a se retrage, îl întreb dacă crede că este nedrept ce s-a întâmplat. Dacă cineva mi-ar spune că sunt cel de-al 185-lea jurnalist din lume, aş fi în al noulea cer şi aş cere o mărire de salariu. Şi jurnalismul e varză acum. Cum este atunci să fii membru al unei elite şi cu toate astea să fii desconsiderat şi trecut la notele de subsol? Baker, bronzat, îmbrăcat în şort, arată ca un atlet chiar şi după ce s-a retras. Stăm într-o cafenea lângă apartamentul închiriat în care locuieşte cu prietena sa în Putney – prima dată când are o reşedinţă permanentă a lui. Se gândeşte o secundă. “E greu de spus”, începe el. “Pentru un sport atât de global, sunt prea puţini care reuşesc să trăiască decent din tenis. Gândeşte-te câţi oameni plătesc ca să vadă turnee, câţi se uită la televizor. Şi în condiţiile astea doar 100-150 jucători în toată lumea o duc bine? E o nebunie.”

Imaginează-ţi, îmi sugerează el, că unul din jucătorii de top i-ar împrumuta unui jucător ca el banii câştigaţi la un singur turneu. “Imediat, toate gândurile despre de ce fac asta, de ce sacrific atâta, în condiţiile în care sunt atât de departe de succes – toate acele gânduri dispar. Nu te vei transforma brusc într-un jucător care bate tot, dar te vei simţi eliberat. Brusc, vei sări de pe locul 250 pe 90 şi te vei gândi că merită. Pentru că sunt al naibii de bun la ceea ce fac.”
Dar nu aşa merg lucrurile. “În ultimul an şi jumătate, toate chestiile astea au început să mă roadă. Am investit atâta efort în cariera mea. Dar când trăgeam linie şi adunam, nu rămâneam cu mare lucru. Lucrurile nu se mişcau. Şi n-aveau să se mişte niciodată”.

La vârsta de şase ani, Jamie Baker ştia deja cine era eroul lui: Andre Agassi. Pusese prima dată mâna pe o rachetă cu doi ani înainte, lovind mingi în spatele terenului în timp ce mama sa, Lynne, juca obişnuitul său meci de dublu la clubul local din Glasgow. “Vindeau şepci cu o coadă ataşată la spate, aşa cum avea Agassi”, îşi aminteşte ea. “Jamie n-o mai dădea jos: juca cu ea, mânca cu ea, mergea pe stradă cu ea pe cap.”

Lăsând la o parte alegerile sale vestimentare, era clar că Jamie avea potenţial. Familia mergea în fiecare an în vacanţă la Center Parcs. Înainte să împlinească 10 ani, el şi fratele său – care mai târziu avea să joace squash la nivel internaţional – câştigau turnee pentru adulţi. “Intrau pe teren, Jamie aşa mititel cu şapca lui, sau cu o bandană ca a lui Agassi şi cu un tricou cu dungi tot cum purta Agassi şi parcă îi vedeai pe adulţi gândind, ce noroc pe noi”, spune Lynne, care, cu purtarea sa blândă, este cum nu se poate mai departe de clişeul părintelui care-şi dă copiii la tenis. “Şi apoi, după ce începea meciul, îşi dădeau seama că n-au avut deloc noroc.”

Jamie a început să participe la turnee de juniori prin ţară şi aşa i-a întâlnit pe fraţii Murray. Judy i-a sugerat că dacă avea gânduri serioase cu tenisul, trebuia să plece de acasă şi să se mute la Loughborough, unde LTA îşi avea Centrul de Excelenţă.

Lynne şi tatăl lui Jamie, Gordon, au primit cu interes ideea, dar erau puţin copleşiţi. “Prima dată când fiul nostru a venit şi a spus că vrea să fie jucător profesionist, ne-am gândit, dar ce înseamnă mai exact asta?”, spune Gordon. “Dacă vrei să-l ajuţi să-şi îndeplinească visul, trebuie să te dumireşti ce anume să faci. Nu cred că eram conştienţi în ce ne băgăm.” Au vizitat Loughborough împreună cu cei doi fii şi au fost foarte impresionaţi. Cu restul vieţii lor ferm stabilită în Glasgow, s-au gândit să-l lase pe Jamie la o familie gazdă. Nu erau încântaţi de idee, dar ce alte opţiuni aveau? Jamie era disperat să rămână. “Nu voiam să stau la internat, eram prea mic. Dar ştiam că era decizia corectă să mă mut acolo”, spune el.

În lungul drum cu maşina spre casă, s-au oprit să ia ceva de mâncare. Profitând de o absenţă a lui Jamie, fratele său Steven le-a spus părinţilor că nu pot să-l lase să meargă singur la Loughborough. “Ştiam că are dreptate”, spune Gordon. “Aşa că am vorbit cu cei de la compania unde lucram şi m-au lăsat să mă mut cu serviciul ca să stau cu el.” În Glasgow, multă lume a crezut că soţii Baker s-au despărţit. “Nu ne-am gândit la ce-am făcut ca la un sacrificiu, dar a fost un sacrificiu”, spune Lynne. “A fost ca un fel de moarte şi divorţ combinate.”

Deşi Baker era un copil minune în turneele de vacanţă de la Center Parcs, la început nu părea a fi cu nimic mai special decât ceilalți elevi din Loughborough. Chiar şi la acea vârstă fragedă, puteai vedea cum jocul începea să se stratifice. Andy Murray a câştigat prestigiosul turneu de juniori Orange Bowl la vârsta de 12 ani. Cu un an înainte, Baker jucase un turneu internaţional şi fusese “snopit” de Rafael Nadal. “M-am gândit atunci: e altfel la acest nivel” spune Jamie. “Ştiam că nu sunt în grupul de elită. Eram imediat sub ei.”

Şi totuşi, chiar dacă şi-a dat seama ce nu era, ştia ce voia să devină. “Nu s-a pus niciodată problema, n-a fost nicio îndoială”, spune Lynne. “Era pur si simplu ceea ce Jamie a vrut mereu să facă. Când era mic, spunea că va juca la Wimbledon şi noi vom merge cu el, dar sincer, eu mă gândeam, hai să fim serioşi.”

Dar el era serios. Poate nu era cel mai îndemânatic jucător, sau cel mai sprinten, dar până la urmă Baker a fost singurul din acel grup de copii care a mers până la capăt. “Era aşa de conştiincios”, spune Dr. Chris Hardwood, psiholog sportiv care a lucrat cu Jamie şi ceilalţi copii pentru a-i ajuta să facă faţă dificultăţilor mentale pe care le presupune tenisul. “Motivaţia sa, foamea şi disciplina sa au fost cele care l-au ajutat cel mai mult, în timp ce alţi copii de vârsta lui renunţau unul câte unul.”

Poate dorinţa sa a fost prea intensă: muncind aşa mult cum muncea el, orice nedreptate externă i se părea de nesuportat. “Era total dedicat”, spune antrenorul său, Keith Reynolds, care, ca şi Hardwood, a lucrat cu Baker toată cariera sa. “Mânca corect, dormea bine, eliminase din viaţa sa tot ce nu era de ajutor pentru tenis. Şi după toată munca, o decizie de arbitraj greşită – simţea că toată munca pe care o depusese îl îndreptăţea să fie tratat corect.”

Într-un fel, cariera lui Baker poate fi considerată marcată de ghinion. Primul exemplu a venit la 13 ani, când o problemă cumplită la genunchi s-a dovedit aproape definitivă. Boala, numită “osteochondritis dissecans”, însemna că rotula sa pur şi simplu putrezea, fragmente din ea desprinzându-se şi plutind prin genunchi. Nu s-a putut antrena ca lumea mai mult de un an şi în timp ce copiii de vârsta lui jucau tenis din greu, Baker se întreba dacă va mai putea să mai meargă normal vreodată, nemaivorbind de alergat pe teren. Pe măsură ce fizioterapia începea să dea rezultate, a studiat cu Reynolds videouri cu el jucând, reansamblând mişcările pe care boala şi lipsa de activitate i le furaseră. A stat în faţa oglinzii, mimând mişcările sportului pe care corpul său nu-i mai dădea voie să-l joace. Când a revenit a fost de parcă nu lipsise deloc.

Era totuşi puţin greoi. “Jocul de picioare şi postura sa pe teren erau mai degrabă dintr-o paradă militară decât din arte marţiale”, spune Reynolds. “Dar a muncit atât de mult ca să le îndrepte. Talentul este un rezultat al muncii în aceeaşi măsură în care este un produs al geneticii. Şi el nu s-a lăsat, indiferent de cât de mare era obstacolul. Am crezut că o astfel de etică a muncii îl va duce în primii 100 din lume.”

Singurul mod de a ajunge în primii 100 este să începi de jos: circuitul Futures. Futures sunt faţă de Grand Slamuri ce este Divizia C faţă de Champions League. Şi spre deosebire de Divizia C, nu poţi să sari peste ele. Aproape toţi câştigătorii de Grand Slamuri au trecut prin Futures, ceea ce face aceste turnee un amestec ciudat de copii minune grăbiţi să ajungă în top şi veterani de pluton care profită de fiecare săptămână pe care o mai au de jucat de teamă să se gândească ce-i aşteaptă după ce vor pune racheta în cui. Chiar şi la acest nivel, premiile sunt totuşi absurd de mici. O pereche care pierde în primul tur la dublu va pleca acasă cu câte 22 de lire. Premiile la Grand Slamuri sunt azi de 12 ori mai mari decât în 1980. Premiile la turneele Futures sunt cu 15% mai mici decât în 1980.

În februarie 2008, Baker a jucat meciul vieţii lui, în Cupa Davis, contra Argentinei. Era atunci pe un promiţător loc 235, dar meciul se juca pe zgură, la Buenos Aires, contra unui jucător clasat în primii 50: Augustin Calleri. O victorie era improbabilă. Baker primise deja botezul de foc: pierduse clar la David Nalbandian meciul său de debut la Cupa Davis. Nalbandian, finalist la Wimbledon, îl întâmpinase ţintind intenţionat mingi spre el în timpul încălzirii la fileu.

Întâlnirea era deja pierdută pentru Marea Britanie, scorul era 4-0. Mai rămăsese un meci de jucat. N-avea nicio şansă să-l bată pe Calleri, un jucător cu câteva niveluri peste el, care nu pierduse niciodată când jucase acasă pentru Argentina. Argentina câştigase ultimele întâlniri jucate pe teren propriu cu 5-0. De câte ori Baker arunca mingea pentru al doilea serviciu, fanii strigau ca la fotbal.

Dar Jamie a câştigat. În trei seturi. Cinci ani mai târziu, în atmosfera liniştită a unui Starbucks din Putney, încă nu poate explica cum a făcut. “Este un moment uriaş, uriaş, pentru mine. Am fost fenomenal în ziua aceea”. E unul din puţinele momente în care sesizez la el un pic din băţoşenia aceea atât de înrădăcinată în comportamentul jucătorilor de top: o combinaţie de încredere în sine şi detaşare, o siguranţă care vine din sentimentul că performanţa lor a fost în afara propriului control, siguranţă temperată totuşi de cunoaşterea faptului că atunci când spiritul care i-a posedat îi va părăsi, talentul nu va mai fi suficient. Când meciul s-a terminat, fanii argentinieni, care-l huiduiseră tot meciul, s-au ridicat în picioare şi l-au aplaudat.

Satisfacţia acelei victorii a venit şi din faptul că era momentul lui să strălucească. Acel meci venea după ce se calificase pentru Australian Open fără să piardă un set şi după ce pierduse strâns la Ivo Karlovic în primul tur. După Argentina, a mers în SUA, unde a câştigat două turnee la rând. Era pe locul 211, pe o traiectorie ascendentă, gata să explodeze.
Următorul turneu era în New Mexico. Când şi-a dat jos şosetele ca să înoate în piscina hotelului, a observant o iritaţie a pielii la gleznă. N-a luat-o în serios. Apoi, în timp ce făcea fandări de încălzire pentru meci, a atins pământul cu genunchiul. Contactul a fost minim, dar în 10 secunde avea o umflătură cât o minge de golf. Şi tot aşa. Cea mai mică atingere îi provoca vânătăi uriaşe; gingiile îi sângerau. Înspăimântat, a pierdut meciul din New Mexico şi când s-a întors în Florida, s-a dus la spital, crezând că are leucemie.

Nu era leucemie, dar diagnosticul era tot dezastruos. Era ceva numit “idiopathic thrombocytopenic purpura” (ITP). Boala se crede că este declanşată de un virus care determină sistemul imunitar să atace corpul, în special celulele din sânge responsabile de coagulare. Baker a trebuit să petreacă trei zile la urgenţă. Boala, care afectează doar 33 de oameni la un million, putea să-i fie fatală.

ITP nu i-a permis să se antreneze mai mult de un an. Clasamentul său s-a prăbuşit, la fel şi moralul său. Determinarea care-l propulsase toată viaţa se confrunta cu o nedreptate mai mare decât orice decizie proastă de arbitraj. “Nu mai era el însuşi”, spune Lynne. „Am crezut că era deprimat şi era adevărat, mi-e clar acum. A început să-şi pună întrebări despre întreaga viaţă. ‘Ce fac? Puteam să mor şi dacă se întâmpla, n-aş fi petrecut deloc timp cu familia mea.’”
“Acei doi ani au fost iad.”, susţine Gordon, “Dacă ar fi spus atunci nu mai poate să facă asta, n-aş fi încercat să-l opresc.”

Rememorând acum, Baker încă se chinuie să-şi lămurească emoţiile. “Nu pot să spun că regret. Regretul este pentru ceva ce puteai să controlezi, nu? Dar mă roade puţin, totuşi. Dar nu s-ar întâmplat să mă îmbolnăvesc, n-am nicio îndoială că lucrurile ar fi stat altfel. Aş fi intrat în top 100. Dar pe de altă parte, mă gândesc că sunt norocos că am supravieţuit ca să povestesc.” Ridică din umeri. “Fiecare are povestea lui, nu? Aş fi putut face asta, aş fi putut face aia. Astea sunt lucrurile care te fac ceea ce eşti.”

Baker îşi aminteşte de extraordinara încredere care l-a susţinut toţi acei ani în juniorat. “Îmi aduc aminte când aveam 19 ani şi am câştigat primul meu titlu. Mă gândeam, da, pot să fac asta. Să zicem că aş avea şansa să o iau din nou de la capăt, dar ştiind tot ce ştiu acum. N-aş mai fi aşa încrezător. E al dracu de greu”.

“O să ne gândim tot timpul la asta, şi Jamie, şi noi”, spune mama sa. “Cum fi fost dacă…” 

Dacă, uitându-se înapoi, Baker şi apropiaţii săi au motive de regret, se pare că sunt conştienţi că într-o viaţă în care atâtea lucruri sunt evaluate rece, statistic -procentajul de victorii, greşeli neforţate, numărul de celule bolnave – este cu atât mai important să observe triumfurile mai puţin evidente. ITP l-a coborât până aproape de locul 1000, i-a luat din motivaţie şi încredere. În 2009, în sfârşit sănătos din nou, a început o serie de turnee în Thailanda şi Australia, conştient că trebuia să întoarcă lucrurile înainte să fie prea târziu.

Cumva, a reuşit, adunând 23 de victorii din 25 de meciuri, jucând cinci finale succesive şi câştigând trei din ele. Poate spectatorii erau puţini, dar după 10 victorii la rând, se simţea asemenea oricărui alt jucător de succes. Pentru un om care fusese aşa de aproape de disperare, era o revenire extraordinară.

Este o caracteristică a tenisului că acest triumf, născut nu din calităţi fizice ci din pură determinare şi încăpăţânare, a fost trăit în singurătate. Nu există lojă a jucătorilor la turneul Future 3 din provincia Nonthaburi, Thailanda. Nici camere TV nu sunt. La capătul celălalt la lumii, Lynne Baker, neputând să adoarmă până nu ştia rezultatul final, stătea în faţa calculatorului noapte după noapte, cu ochii ţintă pe live score şi cursorul pe butonul „refresh”.

Astfel a început a doua jumătate a carierei lui Baker. O renaştere alcătuită dintr-o evoluție superbă (deşi inutilă) contra lui Andy Roddick la Wimbledon, mai multe victorii la jucători din top 50, urcarea până pe locul 185 şi încă o calificare pe tabloul principal la AO. Părinţii săi, care urmăreau din nou scorurile din pat, au plâns de bucurie când s-a calificat.

Lynne, care este profesoară, era aşa de entuziasmată încât a făcut o prezentare PowerPoint despre victoria lui şi puterea convingerii şi a dus-o la şcoală a doua zi. Mi-a trimis şi mie câteva fotografii din ea. De obicei, fiul ei este un tip serios, gânditor, cu o expresie solemnă. Dar în aceste fotografii este diferit: într-una, Baker se apleacă pe spate, cu pumii strânşi, cu gura deschisă larg, ochii închişi, racheta pe care abia o aruncase suspendată comic în aer. „Iubesc acea poză,” spune mama sa. „Radiază fericire pură.”

Jamie Baker n-a intrat niciodată în top 100, n-a câştigat niciodată un meci pe tabloul principal al unui Grand Slam, n-a facut o avere din tenis. Dar amintirea acelor momente, aşa trecătoare cum au fost, încă dăinuie. „Este eliberarea spontană a celui mai mare entuziasm,” a spus el. „Senzaţia aceea de plutire, e doar o fracţiune de secundă. Dar nu există nimic mai bun pe lume.”

Sunt mai puţine explozii euforice în viaţa de azi a lui Baker, dar există compensări. În primul rând, un salariu regulat. „Nu eram capabil să plănuiesc nimic,” spune el vesel. „Acum Laura mă întreabă dacă putem să face asta pe 21, şi răspunsul meu automat e nu ştiu, dar acum mă gândesc că putem, ştiu! Putem!”

Laura, la rândul ei, este uşurată că nu mai trebuie să facă drumuri la aeroport la 3 dimineaţa ca să-l ia după vreo înfrângere. Are foarte multă grijă să nu-i ironizeze stângăciile din această perioadă de adaptare la o viaţă obişnuită. “N-a plătit niciodată o factură, n-a reparat niciodată nimic, n-a gătit şi nici n-a mers la cumpărături prea mult,” spune ea. „A trebuit să-i explic că trebuie să-şi ia un abonament la transportul în comun şi să nu mai cumpere cartele individuale. Eram la o petrecere şi n-a ştiut cum să deschidă o sticlă de vin. E normal când te gândeşti că a trăit în hoteluri în ultimii 10 ani.”
Baker subliniază ca viaţa în circuit te învaţă totuşi multe. Este rezistent; este ingenios; poate să ia decizii repede. Într-un fel, a fost patronul micii sale afaceri toată viaţa. Şi apoi are acea abilitate intimidantă de a se concentra.

Ultima oară când ne-am văzut a fost în biroul companiei la care lucra, Santander. Baker a găsit jobul printr-o agenţie de recrutare care plasează foşti atleţi profesionişti în afaceri; deocamdată, ca parte a programului rotaţional prin toate departamentele, scrie propuneri de credit pentru hoteluri şi companii din domeniul sănătăţii. „E greu de explicat cât de diferită e viaţa a cum”, a spus el, părând un pic sufocat de costum. „Mintea mea oboseşte, totul e nou.” Îşi aminteşte de un weekend recent, când a comentat pentru Eurosport. (Chiar dacă n-a părut la fel de relaxat ca Greg Rusedski, analizele sale au fost considerabil mai ascuţite.) „M-am dus la serviciu a doua zi, m-am aşezat la birou şi mi-am spus, bun, deci aşa sunt dimineţile de luni”.

Acum că este angajat fulltime, Baker are mai puţin timp liber. „Ştiu că ești ocupat”, îi spun. Deci, ca să concluzionăm, îl întreb cum se simte. A luat decizia corectă? „Absolut,” spune el. „Părinţii mei cred că sunt mai fericit. Mai relaxat. Puneam atâta presiune pe mine când jucam, tot timpul. Se vedea cât de împovărat eram. Dar este o întrebare la care e dificil să răspunzi în alb şi negru. Da, există o tristeţe. Mă gândesc la toate călătoriile şi aventurile, tot ce-am trăit împreună cu antrenorul meu. Şi acum, brusc, realizez că aceste lucruri n-o să se mai întâmple niciodată. Sunt foarte puţini oameni cu slujbe care-i entuziasmează zi de zi. Eu eram unul dintre ei.”

Când Baker a ajuns acasă la părinţii săi după acea înfrângere traumatizantă din Grecia, era sigur că jucase ultimul lui meci. Şi ei au fost de acord că era timpul să renunţe. Dar mama sa i-a atras atenţia că sezonul de iarbă începea peste doar 10 zile. Suprafaţa sa cea mai bună, perioada sa favorită din an şi nu era nevoie să colinde prin lume. Încă o şansă de a juca. Baker şi-a amintit ce-i spusese antrenorul său cu ani în urmă. OK, Jamie: să zicem că ai pus racheta în cui. Ţi-ai anunţat retragerea. Ce vrei să spună comentatorii despre tine, ce vrei să laşi în urmă?
“Şi am ştiut ce voiam,” a spus Baker. “Nu era ce se întâmplase în Grecia. Nu voiam să joc cu teamă, cu emoţii, crispat. Dimpotrivă.” Aşa că s-a decis să mai încerce odată.

Când te uiţi la rezultate, nu sunt cine ştie ce. A trecut de calificări și a prins tabloul la Nottingham şi Queens şi apoi înfrângere în turul doi al calificărilor la Wimbledon, fără a avea o ultimă şansă să câştige, în sfârşit, pe tabloul principal al unui GS. Dar jucând în faţa familiei şi prietenilor şi ştiind că era ultima dată când făcea acest lucru, Baker s-a simţit diferit. „Am jucat atât de relaxat, fără reţineri. Era ceea ce căutasem toată cariera mea. Şi de-abia mă antrenasem înainte. Pur şi simplu jocul acesta era…acolo.”

Tatăl şi prietena lui erau în tribune la ultimul meci, contra lui Igor Kunyitsin, un jucător rus care fusese clasat în primii 50. Era o zi frumoasă de iunie şi meciul a fost disputat. Laura simţea căldura soarelui în timp ce îl privea câştigând al doilea set, jucând cu bucuria pe care o căutase atâta timp. „Cerul albastru, iarba şi toţi oamenii care-i fuseseră aproape de-a lungul anilor,” îşi aduce ea aminte. „Şi în momentul acela te gândeşti, cum poţi să renunţi vreodată la toate astea?”