Scorul în tenis: cine-a fost primul, oul sau dragostea?

La BRD Năstase Ţiriac Trophy de anul trecut, la un meci al lui Victor Hănescu, am fost martoră din întâmplare la un demers foarte simpatic şi dificil: un tătic încerca să-i explice fiicei lui de 5 ani scorul la tenis. Cea mică, observând că meciul îi acaparase total atenţia tatălui, începuse şi ea să se uite, lăsând deoparte păpuşa şi celelate gadgeturi cu care venise înarmată. A văzut că după fiecare punct, tatăl arunca câte o privire spre uriaşa tabelă de scor din faţa noastră. Şi au început întrebările. Era suficient de mare ca să ştie să numere şi tatăl încerca răbdător să-i răspundă. Însă fiecare întrebare năştea o alta şi curând bietul om s-a văzut înfundat într-un hăţiş din care nu mai putea ieşi. 

Cea mică punea întrebări logice la care răspunsurile erau oricum, numai logice nu. Explică-i mai întâi că scorul avansează în salturi: 0, 15, 30, 40. Buun. După ce acceptă această chestie aparent fără sens, explică-i că un game poate fi câştigat cu următoarea minge la 40-0, dar ai nevoie de două mingi consecutive la 40 egal. Explică-i că brusc, după 40 egal, nu mai socoteşti cu cifre, ci începi să spui avantaj serviciu, avantaj primire, egalitate. Explică-i că setul e câştigat de cine ajunge primul la 6, dar dacă e 5-5, ai nevoie deodată de două gameuri diferenţă. Şi dacă e 6-6, regulile se schimbă din nou: joci tie-break. Ce e ăla tie-break? E un mini set, dar nu mai trebuie să ajungi la 6 ci la 7! Şi dacă e 6-6, 7 nu mai e suficient, trebuie iar două puncte diferenţă. Iar la sfârşitul acestei demonstraţii istovitoare, poţi să auzi, spusă cu un glas subţirel, întrebarea: „Ţe e ăla punct?” Rămâi un pic interzis dar realizezi după câteva secunde că e întrebare legitimă şi purcezi să explici cum se poate câştiga un punct în tenis: dacă dai afară, în fileu sau faci dublă greşeală, adversarul tău primeşte punctul. „Ţe e aia dublă greseală?” „Ţe e ăla serviţiu?”…. Înţelegeţi ce vreau să zic? Atunci am avut revelaţia că scorul la tenis a fost făcut fie de nişte domni care exageraseră cu alcoolul, fie de nişte minţi diabolice. Sau de nişte minţi diabolice care exageraseră cu alcoolul.

Absurdul scorului din tenis este foarte bine evidenţiat de marele maestru al umorului cotidian: Jerry Seinfeld. În video-ul de mai jos, Seinfeld încearcă să explice cât de cât logica sistemului de punctaj din tenis. Nu reuşeşte, însă ajunge la o explicaţie hilară: echipamentul e de vină pentru faptul că scorul la tenis sare de la 0 la 15 la 30 la 40. Iniţial, presupune el, scorul avansa din punct în punct, însă într-o zi extrem de călduroasă, domnii de la începutul secolului, îmbrăcaţi cu pantaloni lungi şi pulovere, au început să sară peste puncte ca să termine meciul mai repede.

Acum serios, de unde vine scorul la tenis? Pe cine dăm vina, cu alte cuvinte, când încercăm să explicăm fără succes minute în şir unui neofit cum se câştigă un meci de tenis? Se pare că pe francezi trebuie să dăm vina. Booon. Foarte probabil tenisul provine dintr-un sport numit „jeu de paume”, jucat de francezi încă din epoca medievală. Doar că nu loveau mingea cu o rachetă, ci direct cu palma. Scorul din tenis e bazat pe acel joc, iar pentru sistemul 0-15-30-40, sunt mai multe teorii. Prima este că terenul avea 45 de picioare lungime de fiecare parte. La câştigarea unui punct, jucătorul avansa cu 15 picioare în teren. Se presupune că la 30-0, pentru că încă 15 picioare l-ar fi pus exact la fileu, jucătorul avansa doar cu 10 picioare.

Altă teorie este că modelul initial pentru scor a fost ceasul. Câştigi aşa cum merge minutarul pe faţa ceasului: 15, 30, 45 şi la 60 ai un game. Alt model posibil ar fi fost sextantul (instrument optic format dintr-un arc gradat egal cu o șesime de cerc, care se întrebuințează la măsurarea distanței unghiulare dintre două puncte și se folosește în astronomie, navigație și aviație). Deci un sextant avea 60 de grade şi constituia modelul pentru un game (0, 15, 30, 45 si 60 – game). Bun, dar dacă acceptăm această teorie, cum a ajuns 45 să devină 40? Singura explicaţie propusă este că cuvântul “patruzeci” este mai scurt decât “patruzeci si cinci” şi astfel mai uşor de strigat pe teren.

Acum, alt mister: cuvântul “love”, care în engleză înseamnă “zero” în tenis. Sunt şi aici câteva teorii. “Love” ar veni de la pronunţarea defectuoasă a franţuzescului “l’oeuf”. În argoul medieval francez, zero se mai zicea şi “ou”. Englezii au pocit pronunţia şi a ieşit “love”. E o explicaţie care mi se pare foarte probabilă, ştiiind în ce hal pronunţă englezii limba franceză. Celelalte două teorii sunt că “love” vine din olandezul “lof” care înseamnă onoare (jucătorul nu joacă pentru a câştiga, ci pentru onoare) şi că “love” înseamnă chiar dragoste (singurul lucru care ţine pe teren un jucător care nu are puncte este dragostea pentru sport).

Altă poveste este de ce punerea mingii în joc se numeşte “a servi”. Se pare că atunci când era jucat la Curtea regală franceză, mingea era pusă în joc nu de jucători, care erau nobili, ci de către o a treia persoană, un servitor. Francezii ăştia… nişte aroganţi.

Indiferent de originea scorului, trebuie să recunoaştem că este unul dintre principalii factori care face tenisul un sport atât de psihologic şi de fascinant de urmărit. Punctele nu au toate aceeaşi valoare. Trebuie să ai în consecinţă strategii diferite de joc la 15 egal, la 30-40 sau la 40 egal. Joci diferit la 1-1, la 3-3 sau la 5-4. Tie-breakul apoi este ca un meci în meci. De asemenea, faptul că nu există limită de timp şi ca să câştigi meciul trebuie să câştigi puncte încontinuu şi mai repede decât adversarul tău, pune o presiune neîncetată asupra jucătorilor. Un game poate să dureze 30 de secunde sau 20 de minute, un meci o oră şi jumătate, cinci ore şi jumătate sau… trei zile. În vorbele altui comic celebru, Robin Williams: „O partidă de tenis este ca o partidă de şah. Jucată la 150 km/h”. Până la urmă nu-i aşa de rău că nişte nobili francezi aroganţi, diabolici şi foarte probabil chercheliţi, se plictiseau de moarte într-o zi la Curte…