Australian Open, sferturi: Apărarea câştigă campionate – cu puţin ajutor de la Darwin

„Defense wins championships” zice o vorbă din NBA. Apărarea câştigă campionate. În ziua de azi, e adevărat şi-n tenis. Cu menţiunea că nu orice fel de apărare, ci apărarea-ofensivă, un nou hibrid perfecţionat  adus pe lume de Şcoala spaniolă a ultimului deceniu şi ceva. Să aperi nu este suficient. Să alergi stânga dreapta, din colţ în colţ, din ce în ce mai în spate, din ce în ce mai împins, returnând mingi din ce în ce mai slabe, mai înalte şi mai scurte are un termen de expirare destul de scurt. Marele salt evoluţionar făcut de jucători ca Rafael Nadal (cu versiunea sa mai puţin performantă, David Ferrer) şi Novak Djokovic (cu a sa versiune mai puţin performantă, Andy Murray) a fost cum să IEŞI din defensivă producând lovituri agresive şi câştigătoare din poziţii nefavorabile: din alergare, din afara terenului, din spatele terenului, din şpagat, din afara stadionului dacă e necesar. Asta este uimitor la jucători ca aceştia: că rezistă în schimburi e una, dar chiar şi când apără sunt la fel de periculoşi ca atunci când atacă.

Au văzut-o pe pielea lor în sferturile jucate azi doi jucători de atac: Berdych şi Almagro, care nu întâmplător au nişte H2H-uri demoralizatoare cu Djokovic şi Ferrer. Tomas n-a reuşit să-l bată niciodată pe Novak pe hard afară (a pierdut a noua oară azi), iara Nico e şi mai şi: n-a reuşit să-l bată niciodată pe Ferru, punct.  Cu meciul de azi, a încasat a 13-a înfrângere. Într-adevăr, nici Almagro nici Berdych nu sunt celebri în circuit pentru tăria lor mentală, dar când ai nişte statistici atât de dezechilibrate de-a lungul mai multor ani, motivul trebuie să fie faptul că jocul lor, in sine, este vulnerabil în faţa lui Djokovic şi Ferrer.

Încrederea şi tăria mentală pe un teren de tenis (sau lipsa lor) vin în primul rând din ce simţi că poţi (sau nu poţi) face cu racheta. Dacă ştii că deplasarea ta, sau serviciul, sau reverul în lung de linie, sau dreapta în cros (despre Djokovic vorbesc), sunt mai solide şi mai periculoase ca ale adversarului, automat joci mai relaxat şi faci şi mai multe pagube. Dacă ştii că nu poţi să loveşti dreapta din alergare foarte bine, dacă ştii că returul tău nu e atât de letal ca al adversarului (la tine mă uit, Tomas), joci crispat, cu frică şi greşeşti cu atât mai mult. Tăria mentală este, cred, parţial înnascută şi antrenată, dar parţial vine din ce ştii că poţi să faci sau nu cu racheta.

 

 

Să ne uităm puţin la ce ştiu cei patru combatanţi de azi să facă cu racheta. Berdych va avea pe veci în faţa lui Djokovic un handicap din start: nu se mişcă nici pe jumătate la fel de bine ca Novak. Automat, toate schimburile care se lungesc peste 4-5-6 lovituri sunt în defavoarea lui. Nedeplasându-se foarte sprinten, are probleme şi cu lovitul din alergare. (Aceeaşi problemă o are şi Almagro într-o anumită măsură: rezistenţa lui în apărare e limitată, ca şi cruciala capacitate de a transforma această apărare în ofensivă. Pentru a câştiga, Nico trebuie să joace o ofensivă totală, ca în primele două seturi, sprijinită pe un serviciu solid ca stânca). Tomas nu poate să rămână în spatele terenului, pentru că mai devreme sau mai târziu e condamnat. Ceea ce s-a văzut în primul set, luat de Novak într-o jumătate de oră cu 6-1. Bun, Tomas mai are o singură variantă atunci: să vină în faţă, să încheie punctul la fileu, în spatele serviciului sau a unui approach shot inspirat. Asta înseamnă că trebuie să servească ireproşabil, pentru că în faţa returului lui Nole numai serviciile impecabile au şanse şi apoi trebuie să-şi aleagă foarte bine momentele de urcat la fileu, pentru că passing-urile lui Novak sunt fatale.

Vedeţi din toate astea cum Berdych trebuie să meargă pe o sârmă terbil de subţire când joacă cu Djokovic şi trebuie să-şi ţină echilibrul pe ea timp de cel puţin trei seturi. Nu e de mirare că recordul lui este deplorabil. În setul doi, Berdych n-a mai stat în spate: a urcat la fileu de 13 ori şi a câştigat de 10 ori punctul. Strategia a dat roade: Tomas a câştigat setul cu 6-4. Însă în primul game al setului 3 pe serviciul lui Tomas, la 15-30 (moment delicat), cehul alege să urce din nou la fileu, însă de data asta Novak îl vede şi-l lobează perfect. Două mingi de break şi câteva secunde mai târziu Tomas îşi pierduse serviciul. Novak începuse să se adapteze şi să găsească soluţii. În tot setul 3, pierdut fulgerător cu 6-1, Berdych n-a mai avut curajul să vină decât de 6 ori la fileu (din care 4 puncte câştigate).

La 2-1 la seturi pentru adversar joci altfel decât la 0-0, 1-0 sau 1-1. De fapt, asta este ceea ce uităm noi, din faţa ecranului acasă: că scorul are o influenţă majoră asupra emoţiilor jucătorilor, care la rândul lor, au o influenţă majoră asupra jocului lor. Într-un articol publicat recent de un psiholog pe tennis.com (mulţumesc raulmad pentru link), ni se explică destul de clar cum reacţionează psihicul uman la luptă şi competiţie şi de ce:

„Jucătorii încep meciul având controlul total al emoţiilor lor. Dar după o oră, o oră jumătate de competiţie înverşunată şi ocazii ratate, emoţiile destructive încep să-şi scoată capul. De ce? Nu suntem oare creaturi inteligente? Nu ştim că acest gen de comportament va duce la un dezastru inevitabil? Bineînţeles că ştim, doar că în acel moment nu ne pasă. Satisfacerea nevoilor emoţionale are întâietate faţă de de hotărârea şi determinarea minţii noastre de a câştiga meciul. Ca să înţelegem de ce această înlănţuire este dificil de schimbat, trebuie să analizăm în profunzime relaţia dintre mintea noastră raţională (inteligenţa) şi sistemul nostru emoţional.

Avem impresia că mintea noastră raţională e la cârmă, pentru că o folosim în fiecare secundă. Pentru că suntem fiinţe inteligente, credem că emoţiile noastre pot fi stăpânite de raţiune. De fapt, este exact invers. Emoţiile conduc din culise majoritatea acţiunilor noastre. Ele stabilesc direcţia, în timp ce raţiunea este doar unealta care ne ajută să înaintăm cât mai mult în direcţia respectivă. Suntem genetic programaţi astfel de mii de ani, pentru că ne ajută să supravieţuim. De exemplu: suntem motivaţi emoţional să ocupăm o poziţie avantajoasă social. De ce? Pentru că o poziţie avantajoasă faţă de restul tribului oferea acces mai bun la resurse de hrană, teritoriu şi parteneri, lucruri care ajutau la suprevieţuire şi perpetuarea speciei. Cum îţi asiguri o poziţie mai înaltă în raport cu semenii? Celelalte creaturi o fac prin luptă. Asta e şi un meci de tenis, o luptă, doar că nu ai voie să-ţi loveşti adversarul. Dar există un învingător şi un învins. Suntem deci programaţi emoţional să vrem să câştigăm lupte (şi meciuri de tenis).

Problema este că natura ne-a proiectat emoţiile pentru lupte scurte, nu pentru meciuri de patru, cinci ore în care trebuie să dai dovadă de caltăţi motrice excepţionale în condiţii de stres maxim. Deci majoritatea impulsurilor noastre emoţionale în timpul unui meci de tenis lucrează împotriva noastră mai degrabă decât să ne ajute. Când scorul merge împotriva lor, jucătorii au impulsul emoţional să reducă stresul şi senzaţia neplăcută renunţând pur şi simplu sau raţionalizând (găsind scuze pentru înfrângere, sau păcălindu-se că nu vor de fapt să câştige).

Toate acestea sunt absolut normale. De fapt, jucătorii care NU fac toate astea – marii campioni-  sunt cei anormali. Să domini aceste emoţii cu raţiunea este foarte dificil şi cere o mare motivaţie, determinare şi vigilenţă neîntreruptă. Este cu atât mai greu de făcut pe perioade îndelungate şi când suntem foarte obosiţi. Majoritatea jucătorilor n-o pot face timp de un meci întreg şi cu siguranţă nu pentru mai multe meciuri la rând.”

Ei, cum vi se pare acum „inexplicabila” bâlbâială a lui Almagro la 5-4 în setul trei, şi apoi din nou în setul patru, când n-a putut să-şi ţină serviciul pentru a câştiga meciul? Sau dubla lui Tomas pentru a da primul set? Mult mai explicabile, no? Emoţiile au preluat cârma, i-au făcut să joace încordat şi restul a fost făcut de infatigabila defensivă-ofensivă a lui Ferrer/Djokovic.

Vom avea deci o semifinală între doi reprezentanţi ai aceluiaşi stil, dar pe paliere diferite de îndemânare. Pentru că amândoi pot să stea în spate şi să lovească până la adânci bătrâneţi fără să obosească, cheia va fi la cine va reuşi să atace primul în mod constant şi cine va reuşi să-şi apere mai bine serviciul. Aici Novak are un avantaj: serviciul lui este mai solid decât al lui David, care poate fi atacat, mai ales de un returneur excelent ca Djokovic. Iar din spatele terenului, unde se va juca totul, Novak are mai multe opţiuni la îndemână: dreapta în cros scurt cu care l-a făcut KO azi pe Tomas este THE money shot, alături de celebrul rever în lung de linie şi capacitatea incredibilă de a lovi winner-uri din nişte şpagaturi care-l puneau în poziţia de a avea capul mai jos de linia fileului. Deci toate indiciile: tehnice, tactice, psihologice şi evoluţioniste indică înspre Novak Djokovic ca finalist. Şi odată ajuns acolo, are şansa unică de a lupta pentru câştigarea AO a treia oară consecutiv, performanţă neegalată în era Open. Începe şi Novak să-şi facă propria lui Hi3tory.

Piesele din puzzle-ul lui Nole

 

Prima semifinală feminină: Na Li – Maria Sharapova

(Codruţ Ştefan Baciu)

Fetele şi-au decis şi ele o semifinală: Na Li a trecut de Aga Radwanska într-un meci (7-5 6-3) care a văzut destule breakuri şi nişte schimburi foarte schimbătoare. Jocul neortodox al Agăi scoate din ritm pe oricine, şi Li este mai cu seamă vulnerabilă, pentru că este o jucătoare de ritm prin excelenţă. De asemenea, faptul că Radwanska alternează absolut tot de la o lovitură la alta pune la mare încercare deplasarea adversarei în teren. Direcţia, lungimea, înălţimea, spinul, totul se schimbă. Credit lui Na Li că nu şi-a pierdut răbdarea şi s-a ţinut de startegia ei de a ataca în continuu (oare Carlos Rodriguez, noul ei antrenor şi fostul antrenor al lui Henin are vreun merit în nou găsita tenacitate a lui Li?)

Surprinzătoare şi nu prea, victoria lui Na Li la Radwanska ar trebui să mai subţieze, măcar puţin, numărul celor care au dat, înca de la începutul turneului, drept sigură o finală a favoritelor. Cumva în umbra meciurilor de la băieţi, partida de azi-noapte ne-a arătat că şi in WTA mizele mari pot nu doar inmuia genunchi şi topi incredere, ci şi aduce privitorului puncte deosebite. Na Li a atacat de la început şi pâna la final, împrăştiind atât greseli neforţate, cât şi winners. De cele din urmă s-a folosit suficient de des încât sa termine meciul în numai doua seturi. De partea cealaltă a fileului, poloneza, o apărătoare cum puţine găsim in circuit, şi-a ales rar si rătăcit momentele de a veni in faţă. Acest lucru, în mod normal, o va trimite, cum ar spune Federer, „back to the drawing board”. A fost un meci care a pregatit terenul pentru câteva răspunsuri. Dintre toate, poate cel mai important va veni la întrebarea ”Mai e loc de o rachetă între eternele favorite?”. Sharapova (care a pierdut patru game-uri la Makarova– cam multe, nu?) îşi va da cu părerea prima, in semifinală şi va zbiera „nu” cu fiecare lovitură.