Nori pe cerul australian: Federer, surclasat de vechiul rival Hewitt în finala de la Brisbane

Lleyton Hewitt a fost un jucător foarte precoce. A explodat în circuitul profesionist în 1998, când a câştigat turneul de la Adelaide (echivalentul la vremea aceea al turneului de la Brisbane). Avea 16 ani, jumătate din câţi are acum. Deşi au aceeaşi vârstă, Federer a trebuit să mai aştepte ani buni pentru a-şi atinge potenţialul maxim. Întrebat odată într-un interviu de ce crede că Hewitt a început să câştige mult mai devreme decât el, Roger a explicat că este probabil din cauză că jocul lui este mai complex şi a avut nevoie de mai mult timp ca să înceapă să producă rezultate.

Sunt de acord. Jocul lui Federer este ca fulgii aceia de zăpadă văzuţi la microscop: forme geometrice complicate şi minuţioase, dar perfect aliniate. Comparativ, tenisul lui Lleyton a fost şi este construit din linii solide dar simple, toate aşezate pe deplasarea lui. Singura delicatesă din jocul său este lobul, cu care l-a învârtit azi pe Federer de vreo câteva ori pe tot terenul.

Federer a spus un adevăr foarte mare în acel interviu: jocul lui este „high maintenance”, expresie pentru care nu am o traducere satisfăcătoare în româneşte. Necesită mult efort, reflexe, condiţie fizică, minte ascuţită, ochi, viziune, toate echilibate perfect. Fulgul ăla nu poate fi ansamblat ca o mobilă de la Ikea, de către oricine care are un manual de instructiuni în faţă. Iar Federer acum trece printr-o perioadă similară cu cea din tinereţea lui, când încerca să adune şi să pună lalolaltă piesele complicate de puzzle. Cu diferenţa că atunci încerca să le comaseze, acum încearcă să le împiedice să se disperseze.

M-am ferit să scriu în ultimul timp despre jocul lui Federer. Am încercat să-mi păstrez distanţa şi faţă de corul bocitorilor şi faţă de cel al ironicilor sau al optimiştilor incurabili. Am încercat să aştept şi să văd. WTF mi s-a părut îmbucurător, veştile din offseason la fel. Dar ce-am văzut în semifinala cu Chardy şi azi în finala cu Lleyton stă cam aşa: Federer nu mai are nicio parte a jocului pe care să se poată baza oricând. Serviciul are căderi, returul este mediocru, deplasarea este neinspirată, greşeşte cu forehandul, greşeşte şi mai mult cu backhandul. Nu ştiu dacă este din cauză că este încă în urmă cu pregătirea pe care n-a făcut-o anul trecut când a fost accidentat la spate.

Nu ştiu dacă este doar „rugina” de început de an, când toată lumea are nevoie de meciuri şi de ritm, sau o „rugină” mai profundă şi mai ireversibilă, dar la ora asta jocul lui Federer arată dezlânat. Este cuvântul care descrie cel mai bine ce am văzut pe teren. Jocul lui Roger arată ca un pulovăr (din material fin, nimic de zis), dar care se deşiră de oriunde ai trage de el.

Chestia asta era şi mai evidentă când te uitai la jocul lui Hewitt: simplu, dar compact şi solid. La vârsta când fizicul începe să te limiteze, un joc mai simplu devine un avantaj. Hewitt a făcut puncte multe din „faze fixe”, cu consum minim de energie: una care s-a repetat des a fost serviciu în exterior, apoi winner în terenul deschis sau pe contrepied. A lovit mingea curat şi hotârât, a stat centrat în schimburi, făcănd ce ştia mai bine: construind punctul şi fiind unde trebuie pentru următoarea minge. Lleyton a părut că ştie ce vrea (şi poate) să joace. Roger este într-o fază în care nu mai poate să mai joace ce vrea, dar nu are nici un plan B bine conturat.

N-o să vă plictisesc nici pe voi nici pe mine cu scoruri şi statistici. Am doar două lucruri de zis aici. La un moment dat, prin setul trei, Roger sărise de 40 de neforţate. Iar în privinţa scorului, dacă Lleyton nu se fâstâcea la sfârşitul setului doi ca să-şi piardă serviciul, meciul era (şi ar fi trebuit, în opinia mea) să se termine în două seturi.

Federer e clar, caută soluţii, dar nu ştiu dacă le caută unde trebuie. Racheta nouă nu mi se pare că-l ajută foarte mult: dă la fel de multe rame pe rever la fel cum dădea cu cea veche. În plus, mingea nu mai are acelaşi sunet când o loveşte şi poate mi se pare, dar parcă nici loviturile nu-i mai arată la fel, mai ales forehandul. Poate Federer ar trebui să ia exemplul vechiului său adversar, Hewitt, şi să-şi simplifice jocul. Dar nu ştiu dacă asta e posibil. Nu ştiu ce chestii utilitare poţi face din fulgi de zăpadă.

Australian Open arată cam sumbru pentru tabăra Federer, şi chipul său după meci şi chiar în timpul meciului dădea de înţeles că şi el ştie asta. Orice hotărâre ar lua, Federer trebuie s-o ia repede, pentru că hotărârile luate trebuie implementate pe teren şi asta cere mereu timp. Timp pe care Federer nu prea-l mai are.

Highlights finală