Rafa începe în forță: încă un trofeu pe hard, încă o bornă doborâtă

“Întotdeauna, am observat, te simţi la fel atunci când eşti sub asalt – nu eşti neapărat înspăimântat că ştii că vei fi lovit, ci mai degrabă din pricina faptului că nu ştii unde vei fi lovit. Te întrebi în tot acest timp unde anume te va muşca glonţul, iar treaba asta dă întregului tău trup un anume tip de sensibilitate grozav de neplăcută.”

-George Orwell – „Omagiu Cataloniei”

Finala dintre Nadal şi Monfils ar fi fost interesantă şi dacă internetul şi televizorul nu vorbeau atât de mult despre statistica următoare: de numai două ori Monfils l-a învins pe Nadal, însă ambele victorii au fost obţinute de francez aici, la Doha. Acestei informaţii se adăuga parcursul diferit al celor doi până în finală: Rafa pierduse seturi, iar Gael nu.

Sub privirile a circa 8 spectatori cunoscători de tenis, Monfils a început meciul cu două duble-greşeli în primul game. Nu ştiau prea bine qatarezii de pe Arena de Tenis (şi Squash!) „Khalifa”, dar un game ratat pe propriul serviciu în faţa lui Nadal înseamnă, de fapt, un set piedut in faţa lui Nadal. Numărul game-urilor în dreptul spaniolului creştea, muşchii i se umflau. La un moment dat, la 3-0, Gael a reuşit vreo două puncte bune care promiteau câte ceva. Din păcate pentru el însă, ceea ce i-a mers din plin toată săptămâna, serviciul, l-a trădat tot setul întâi.

Rafa în schimb, deşi mai intens ca oricând, părea că transpiră mai puţin. Îi intrau loviturile toate, pe rând, şi a fost nevoie de un game servit perfect de Monfils pentru ca setul să nu se termine cu un dezonorant 6-0. În 23 de minute, Nadal avea prima repriză câştigată.

Setul 2 a început fix invers decât primul. Mai încruntat şi cu mai mult chef de luptă, Gael a făcut 1-0 rapid, iar apoi un break neaşteptat. La 3-0, l-am putut zări pe Mats Wilander, a cărui expresie m-a făcut să cred că ţine cu ousider-ul. Jubilând după câte un winner, viu colorat, Gael seamănă cu o lăcustă, dar când îi ţinteşte cu privirea pe copiii de mingi, aduce un pic cu Denzel Washington. Gael-outsiderul a ţopăit până la 4-1 după ce a trebuit să reziste primului game mai complicat din setul secund. Greşeli cu forhandul, aşi, şi două mingi de break salvate. Apoi, un cross curat, aducător de game.

Pe lumea asta, există două tipuri de şeici: marea majoritate, adică cea care vrea să-l expulzeze pe Olăroiu, respectiv restul, care bagă bani în tenis. Nu-mi sunt simpatici niciunii, dar cei din urmă sunt de preferat dacă îi tolerează lui Rafa acele „Puta Madre” care-l hrănesc cu adrenalină. Tot la capitolul tribune, iată-l şi pe golgheterul Raul. Nu Rusescu, băieţi, ăla mai are vreo 12 luni de jucat în Europa până să facă pasul spre fotbalul mare din Gof; ci marele Gonzales, prieten cu marele Nadal. 

Revenim la tenis. Rafa a reuşit la rându-i break-ul de 4-3, graţie unui game jucat mai mult cu backhandul. Era o vreme (pare atât de departe, prieteni, ne-o mai amintim?), când despre spaniol se spunea ca are reverul mai slab decât restul loviturilor. Acum însă, e greu să mai găseşti breşe prin care să-l răneşti. Nici măcar obişnuitele reproşuri că joacă la sigur, „ţaca-paca”, nu mai ţin, pentru că foarte puţine lovituri mai pleacă neutru din racheta lui. Totul pentru a câştiga punctul! Apoi, forţa. Breakul din setul 2 a venit graţie unei lovituri care îmi place mult cum o execută Murray: din săritură, retrăgându-se în aer cât să ofere spaţiu braţului, lung, în diagonală, cu o forţă care surprinde şi, o fracţiune de secundă mai târziu, zădărniceşte.

Gael nu s-a maimuţărit deloc tot meciul, dar asta nu e decât o minimă condiţie pentru a fi competitiv în faţa lui Rafa, nicidecum o promisiune că nu pierzi. Tiebreakul setului 2 a adus primul drop-shot al meciului iar apoi, un mini-break pentru francez. A fost suficient pentru a merge către trei mingi de set. Un pic de dramă a urmat când Monfils a plonjat disperat după un forhand al lui Rafa. Iar apoi, la minge de set pentru Monfils, spectatorii şi-au arătat limitele şicanându-l la serviciu. N-a funcţionat – Gael a încheiat setul cu un as.

Începutul setului 3 a adus o schimbare în jocul lui Monfils. Francezul a început să rişte mai puţin, rezumându-se la a trimite (puternic, ce-i drept) mingea înapoi. Este un joc pe care îl prefer la francez, pentru că are mai multe şanse să rupă ritmul jucătorilor mari. În special în faţa lui Rafa, Gael are atuurile unor jucători ca Brands, Gulbis (Blake, pe vremuri) şi alţi forţoşi talentaţi, dar are şi ceva în plus: tehnică şi dârzenie fizică. Dacă nu-şi pierde răbdarea şi încrederea, Monfils arată ca unul din acei jucători rari care poare câştiga contra lui Nadal.

Însă Rafa nu poate fi intimidat cu lovituri tari. Depăşit din când în când, da, învins din an în paşti, poate, dar intimidat, niciodata. Dacă izbuteşte să stea în punct, Rafa îţi inmoaie braţul după 7-8 schimburi tari. Excepţiile au fost destule astăzi, dar după un anumit număr de minute jucate, după suficient de mult efort făcut, nimeni nu-i stă în cale. După un drop-shop minunat al lui Monfils, pe Twitter a apărut următoarea perlă: „I don't think Monfils has any interest in actually winning tennis matches. He does want us to know how brilliant he is, though”. În tensiunea meciului, nu am apucat să-mi notez cine a zis-o, dar cu voia dvs., să rămânem cu această idee simplă: Geal Monfils este un jucător genial uneori. Dacă Cioran şi-ar fi dat cu părerea despre jocul concitadinului său, Gael, într-un meci cu Nadal, îmi imaginez că ar fi făcut-o astfel: „Despre inutilitatea geniului în jocul contra lui Nadal. Epuizarea întru exerciţiul admiraţiei faţă de acest spaniol cu părul tot mai rar. Imaginea lui Rafa: fragilitatea visurilor copilăreşti de a domina. Se joacă prea mult tenis sălbatic. Aşa cum Shakespeare a exagerat scriind atât de mult, şi Nadal a abuzat de victoriile sale asupra noastră, cei care îl iubim.”

Rafa a câştigat finala, cecul cartonat, cam mare, precum şi trofeul auriu, un vultur cam urât, oferit de Excelenţa Sa, un petrolist cu bani. Doha se încheie pentru prima oară cu Nadal campion, dar, probabil, nu şi pentru ultima dată, no?