Finala veteranilor la Brisbane și cum a comentat Rafa suprafața de la Melbourne

Brisbane: finală Federer – Hewitt. Organizatorii de la Brisbane trebuie că-și freacă mâinile de bucurie. Nu doar că au avut finala perfectă la feminin, între primele două jucătoare ale planetei, dar s-au pricopsit și cu un Federer – Hewitt pe tabloul masculin, o adevărată tratație pentru nostalgici. Dacă prezența elvețianului în finală nu e într-atât de surprinzătoare, Hewitt a dat una dintre acele probe de curaj și determinare specifice lui. Fostul lider mondial a pierdut primul set și a avut probleme repetate pe serviciu în setul secund, pericolul maxim fiind atins la 5-7, 4-4, 15-40. Hewitt a câștigat însă 16 din următoarele 20 de puncte, întorcând soarta meciului când puțini îl mai vedeau în stare. Iar victoria lui este cu atât mai meritorie cu cât s-a jucat pe o căldură infernală; 38,7 grade a fost temperatura înregistrată în cursul zilei la Brisbane. 

Lleyton a sărbătorit energic prima finală pe care o reușește pe pământ australian din 2005 încoace, an în care pierdea finala Australian Open cu Marat Safin. Și ca aniversarea să fie și mai specială, îl va întâlni pe fostul său rival din perioada anilor 2000. La început, australianul a câștigat șapte din primele nouă meciuri directe cu Federer, însă elvețianul a răsturnat direcția în care se îndrepta rivalitatea, impunându-se în următoarele 15 meciuri. Cea mai recentă finală dintre cei doi (și cea mai recentă victorie a lui Hewitt) datează de la Halle 2010. N-au apucat niciodată să joace cu trofeul pe masă în Australia.

Ca să ajungă în finală, Federer a avut ceva emoții cu Chardy (6-3, 6-7, 6-3). La primul test mai serios din turneu, Roger a avut momente în care a reamintit de 2013, în sensul rău, bineînțeles. Spre finalul setului secund și începutul setului decisiv, elvețianul s-a încăpățânat să-l alimenteze pe forehand pe Chardy, adică exact arma cea mai bună a francezului, așa că s-a văzut depășit în dese rânduri de pe baseline de către Jeremy, chiar și în condițiile în care raliurile au fost mai degrabă scurte, tipice unui meci pe hard foarte rapid. Inevitabil, Chardy a prins curaj și a făcut un tiebreak excelent, apoi a avut o minge de break în primul game al setului trei. Au fost momente în care RF a arătat din nou ușor pierdut, nu tocmai sigur de ce ar trebui să facă. Prea rigid la retur, Federer a întârziat să aducă puțină diversitate, dar când, într-un final, a făcut-o, a fost suficient să-l bulverseze un pic pe Chardy, care a clacat urât la primele semne de presiune, la 3-4 în decisiv. În schimb, serviciul i-a funcționat excelent și l-a scos din situații cu potențial de a deveni complicate. Roger a încheiat semifinala cu 20 de ași, număr care l-a ajutat să se califice în prima finală a sezonului (și cea cu numărul 114 a carierei) fără să-și fi cedat măcar un serviciu în trei meciuri. Va avea nevoie de mai mult în finala de duminică dimineață (ora 7.30, ora României), dar poate că exact un trofeu e ceea ce-i lipsește acum, când vine vorba de încredere.   

Ce crede Rafa despre suprafața rapidă de la AO. Ce ghidușii mai fac jucătorii prin conferințele de presă? În multitudinea de declarații cu repetiție, tenismenii mai scapă uneori, intenționat sau nu, câte o perlă. I s-a întâmplat până și bine manieratului Rafa. Întrebat, la Doha, ce părere are despre faptul că terenurile de la Australian Open se anunță a fi mult mai rapide decât în alți ani, Nadal a răspuns cu candoare: „Shit!”. În râsetele audienței, Rafa a continuat cu zâmbetul pe buze: „Credeam că Craig Tiley (boss-ul AO) îmi e bun prieten. Ok atunci. Nu contează. Am mai câștigat turnee pe suprafețe foarte rapide, precum a fost Montreal, iar dacă nivelul meu va fi bun, nu mă deranjează să joc pe suprafețe foarte rapide. Dar dacă e foarte, foarte rapidă, ar putea fi o problemă, asta așa-i”.

 

Doha: finală Nadal – Monfils. Până la AO, Rafa a ajuns în finală la Doha, dar din nou cu ceva probleme. A pierdut primul set contra germanului Peter Gojowczyk, cel care, la o conferință de presă anterioară, a ținut să se introducă jurnaliștilor într-un mod foarte simpatic: „Bună, eu sunt Peter din Munchen”. Germanul de 24 de ani povestea că îi ceruse un autograf lui Rafa la US Open și se îndoia serios că spaniolul și-ar aduce aminte de el. A făcut însă toate eforturile să nu fie uitat, și, ajutat și de jocul lipsit de substanță al lui Rafa din prima parte a meciului (Nadal a avut doar două lovituri direct câștigătoare în primul set, a recuperat cu 24 în restul meciului), „Peter din Munchen” s-a văzut la un set distanță de o surpriză de proporții.

Până la urmă, „Rafa din Mallorca” a recuperat și va juca a doua finală a carierei la Doha, unul dintre turneele pe care nu le-a câștigat până acum (iar dacă îi va urma sfatul unchiului Toni și se va muta, de la anul, la Brisbane, ar putea fi una dintre ultimele șanse).

Dar după un traseu sinuos, cu Rosol, Kamke, Gulbis și Gojowczyk, lucrurile nu devin mai simple pentru liderul mondial. În finala de sâmbătă, Rafa îl întâlnește pe Gael Monfils, francezul care, atunci când vine vorba de Doha, pare să lase la o parte nebunia lui obișnuită și să joace un tenis aproape de nivelul lui cel mai bun. Asemenea lui Nikolay Davydenko, Gael are o relație specială cu turneul din Qatar. A jucat finalele din 2012 (pierdută cu Tsonga) și 2006 (pierdută cu Federer), plus o semifinală în 2009. Mai mult, singurele sale victorii contra lui Nadal s-au întâmplat la… Doha: una în sferturi, o alta în semifinală.

Apropo de statistici, iată și una deloc încurajatoare pentru Gael: va fi a 20-a lui finală a carierei, însă bilanțul din precedentele 19 este de doar 4 victorii și 15 înfrângeri. Asta, plus dezavantajul de a fi… ei, bine, Gael.
 

Brisbane: finală Serena – Vika. Chiar și atunci când joacă sub nivelul ei obișnuit, Serena tot o bate pe Sharapova. În cel mai nou episod al (non)rivalității dintre cele două figuri emblematice ale WTA, Serena s-a impus în semifinalele de la Brisbane cu 6-2, 7-6, pentru a 15-a victorie în 17 meciuri contra rusoaicei. N-a fost nici pe departe cel mai bun meci al celor două, dar tensiunea dintre cele două a făcut lucrurile interesante. Liderul mondial a servit slab pe toată durata serii, iar Maria a jucat foarte bine aproape tot meciul, în orice caz mult mai bine decât s-ar fi așteptat cineva de la ea în abia al treilea joc oficial după o pauză atât de lungă. Tot nu a fost suficient, deși, în tiebreak-ul setului doi, Serena a făcut două duble greșeli consecutive, lucru rar întâlnit la ea într-un astfel de moment decisiv. Elocventă pentru lipsa de inspirație a Serenei este și felul în care a jucat prima minge de meci: o scurtă deloc eficientă, la care Sharapova a ajuns, rusoaica obținând punctul cu unul dintre foarte rarele ei smash-uri.

Serena o va (re)întâlni pe Azarenka în finală, care nici ea nu pare deloc într-o formă prea grozavă. A avut nevoie de toată determinarea ei tradițională ca să treacă de Jelena Jankovic în semifinale: 1-6, 6-3, 6-4. Jelena a ratat patru mingi de break în primul game al setului secund, moment din care s-a „tăiat” și nu a mai reușit să păstreze nivelul primului set.

Sora Serenei, Venus, a ajuns și ea în finala de la Auckland, unde va juca împotriva unui alt fost number 1, Ana Ivanovic. Ultima oară când Venus și Serena au câștigat turnee în aceeași săptămână s-a întâmplat, atenție, în… 1999. A treia finală feminină a zilei, cea de la Shenzhen, se joacă între două chinezoaice: Na Li și Shuai Peng. 

 

Murray: fără wildcard. Ne întrebam ce va face Andy Murray după eliminarea prematură de la Doha, care îl pune în postura de a merge la Australian Open cu doar două meciuri oficiale la activ din septembrie încoace. Atât turneul de la Sydney, cât și cel de la Auckland i-au oferit câte un wildcard, însă campionul en-titre de la Wimbledon nu agreează ideea de a juca în săptămâna premergătoare unui Slam, oricare ar fi el. Cel mai probabil, Murray va juca un meci demonstrativ la Kooyong, tradiționalul turneu neoficial care precede Australian Open. Lista jucătorilor participanți la Kooyong anul acesta este alcătuită din Lleyton Hewitt, Stanislas Wawrinka (victoria 300 a carierei în sferturi la Chennai), Richard Gasquet, Tomas Berdych, Grigor Dimitrov, Kei Nishikori, Fernando Verdasco și Gilles Simon.

Tot de la Andy, o declarație care nu spune nimic ce nu ne-am fi putut închipui și singuri, dar care l-ar putea ajuta să joace cu mai puțină presiune pe umeri: „Cred că este nerealist să mă gândesc la câștigarea AO”, a spus britanicul, care a făcut deja primul antrenament pe Rod Laver. 

 

Tsonga și momentul retragerii. La 28 de ani, Jo Wilfried Tsonga se pregătește de un sezon în care trebuie să răspundă la multe întrebări. După problemele la genunchi de care a suferit, specialiștii și chiar și fanii par să-și fi pierdut încrederea în capacitatea francezului de a mai obține un rezultat notabil la un turneu de Slam. Se împlinesc deja 6 ani de la singura lui finală de Grand Slam, cea pierdută cu Novak Djokovic la Australian Open 2008, iar timpul a mai uzat din exuberanța francezului. Jo continuă să creadă, de fapt spune că e singurul motiv pentru care mai joacă: „Când voi simți că nu mai am ce-mi trebuie ca să câștig un titlu de Slam, mă voi opri imediat. Nu sunt genul care să joace doar de dragul de a fi în circuit. Nu-mi pasă. Am familie, fac o mulțime de sacrificii ca să joc tenis, chiar dacă e pasiunea mea, dar fac sacrificiile astea tocmai pentru că eu cred în mine. Nu sunt în tenis ca să primesc recunoaștere de la oameni, joc tenis pentru mine și pentru visul meu”.

Tsonga, cel care va juca azi, alături de Alize Cornet, finala Cupei Hopman împotriva Poloniei, a avut o șansă bună la o nouă finală de Slam chiar sezonul trecut, la Roland Garros. Nu-și amintește cu mare plăcere de înfrângerea clară cu David Ferrer, din semifinale: „M-a afectat mult, pentru că mi-a lipsit susținerea publicului. Când am intrat pe teren tribunele erau jumătate goale, pentru că fusese un meci lung înainte (N.R. Rafa – Nole), și toată lumea plecase afară. O arenă jumătate goală la mine în țară”, spune francezul, jucător recunoscut pentru că are, deseori, nevoie de susținerea publicului.

Ce-i drept, Jo are dreptate, tribunele de pe Chatrier s-au golit ca la un semn imediat după ce Nadal și Djokovic au părăsit terenul, dar nici pe fani nu-i poți judeca prea aspru pentru că n-au mai putut să creeze aceeași atmosferă. După un meci precum cel dintre Rafa și Novak e destul de greu să te mai entuziasmezi la un Tsonga – Ferrer, fie el și semifinală de Slam. 

 

Exercițiu de imaginație. Cum ar arăta un ipotetic meci între Rod Laver și Roger Federer? Ne spun chiar ei.