Novak Djokovic și Boris Becker: ce-ar putea merge prost?

Știrea se știe: Novak Djokovic l-a anunțat pe Boris Becker drept noul său antrenor și întreaga tenisferă s-a oprit din ce făcea și s-a minunat din toate puterile. Și pe bună dreptate. Nu pe fiecare zi un jucător de clasa lui Djokovic schimbă antrenorul și nu pe fiecare zi antrenorul pe care-l numește este, la rându-i, un fost număr 1 mondial. În plus, pe uscatul dintre sezoane pe care-l traversăm, orice astfel de aversă informațională este mai mult decât binevenită. Cu șapte zile înainte să vedem primele mingi schimbate în miniturneul de lux de la Abu Dhabi, decizia lui Nole a astâmpărat setea de noutăți a fanilor, sătui să se tot uite la secvențe cu Best-Of-urile sezonului 2013.

Bun. Asta-i știrea. Dar care sunt explicațiile, și, mai ales, implicațiile? La ce să ne așteptăm de la o combinație pe care puțini au văzut-o venind?

Fără îndoială că șocul general nu se explică numai prin faptul că anunțul a venit într-o așa penurie de evenimente. Aducerea lui Boris Becker în echipa lui Novak Djokovic vine cu prețul retrogradării lui Marian Vajda într-un rol secundar, pentru că, în pofida declarațiilor din ambele direcții, e clar că e o diferență destul de mare între acest moment și precedentele situații în care Novak i-a mai adus vajnicului și răbdătorului tehnician slovac câte o problemă pe cap. Pentru că nu e prima oară. În 2007, Nole l-a adus în echipă pe cunoscutul specialist de dublu australian Mark Woodforde, pentru a lucra la jocul la fileu. În 2010, a venit rândul lui Todd Martin să-și facă apariția în Nole’s Family, însă experimentul a fost un eșec major, tentativa americanului de a-i schimba serviciul lui Djokovic eșuând complet. Nu doar din punct de vedere tehnic n-au mers lucrurile, ci și uman. Povestește Vajda: “A fost o experiență contraproductivă. Împărțisem săptămânile de lucru între el și mine și n-a mers prea grozav. Eram pe margine, așteptam, înțelegând faptul că întreaga idee de coaching este un proces. Am rămas răbdător, pentru că știu că, la talentul pe care îl are, Novak își dorea să încerce cât mai multe lucruri”.

Mai apoi, chiar anul acesta de fapt, a venit rândul aducerii lui Wojtek Fibak, un arhitect al carierei lui Ivan Lendl, care avea drept misiune mici îmbunătățiri pe plan tactic și mental, acele small adjustements care fac marile diferențe.
Dar în niciunul dintre aceste momente Vajda nu și-a văzut niciodată diminuată relevanța în marea schemă a lucrurilor. Nole îi aducea cumva ajutoare, oameni care să-l completeze, nu să-l retrogradeze. Ori acum, Boris Becker a fost anunțat drept head coach, ceea ce înseamnă exact ce se aude. Ca lucrurile să fie și mai clare, germanul îl va însoți pe Djokovic la o pleiadă de turnee importante, inclusiv cele 4 Slamuri, lui Vajda, păstrat totuși în linia a doua, fiindu-i lăsate doar patru: Indian Wells, Madrid, Toronto și Beijing. În cel mai bun caz pentru Vajda, aceasta este o colaborare după modelul director tehnic – antrenor principal din fotbal, ori se știe cam cum se termină (pentru antrenorul principal) astfel de numiri: cel mai adesea, ca o retrogradare.

La prima vedere (și la a doua), decizia lui Novak vine la pachet cu un mare grad de risc. Motivele sunt multe și destul de evidente. În primul rând, Becker n-are o experiență ca antrenor. Apoi numirea lui vine într-un moment în care sârbul a închis anul 2013 cu o serie de 24 de victorii consecutive și era anunțat pe val pentru startul noului sezon. Iar clash-ul dintre personalitățile celor doi arată, pe hârtie cel puțin, aproape iminent.

Tendința generală a fost să compare imediat perechea Djokovic – Becker cu Murray – Lendl, altă numire de antrenor high-profile petrecută în ultimii ani, scenariul fiind același: jucător din Big Four care vrea să lucreze cu o fostă glorie a anilor 80-90, de asemenea fără experiență în antrenorat. Numai că asemănările se opresc cam aici, iar diferențele dintre cele două perechi sunt mai relevante. Spre deosebire de Murray, Djokovic nu era într-o nevoie strigătoare la cer să schimbe ceva. Murray ajunsese într-un punct în care părea blocat, incapabil să facă pasul cel mare și să îi bată pe ceilalți trei acolo unde contează. Iar Lendl, la rându-i un fost campion cu explozie întârziată, pierzând, ca și scoțianul, primele lui finale de Slam, era exact persoana potrivită care să-i spună din propria experiență (una similară) ce să facă și cum să-și învingă demonii interiori. Efectul a fost imediat, iar cu Lendl tăcut (element important, vedem mai jos de ce) pe margine, Murray a livrat aproape imediat, câștigând primele două titluri de Slam ale carierei, printre care și mult-râvnitul (de către britanici) Wimbledon.

Dar Nole? Sârbul este deja un campion dovedit și confirmat în numeroase ocazii. Este, indiscutabil, în vârful carierei, trăiește așa numitul peak-time. Și în pofida pierderii locului 1 în fața lui Rafa, e aproape imposibil să spui despre 2013 că a fost un an prost penru el – dovadă și controversata decizie a ITF, venită tot ieri, care l-a numit campionul anului 2013 în detrimentul aceluiași Nadal. ITF a considerat că elementul de constanță al lui Djokovic la Slamuri a fost decisiv în acest premiu. Și, dincolo de justețea deciziei (nedreaptă, din perspectivă personală, fie și numai matematic: Nole – 1 din 4 Slamuri, Rafa – 2 din 3 Slamuri), în discuția noastră e relevant termenul de “constanță” la nivel înalt. Cu alte cuvinte, Djokovic nu avea niciun motiv de panică, într-atât încât să schimbe major. Da, bineînțeles că a pierdut un tempo față de Nadal, însă revirimentul de final de an, cu care mai avea puțin și-i sufla din nou locul 1 rivalului său, semnalizează că setea, mintea și dorința lui Novak e tot acolo, la parametri cei mai înalți.

Cu atâtea diferențe față de Murray – Lendl (ce impact major a avut acest parteneriat, în atâtea direcții!), te gândești, natural, dacă nu cumva Djokovic – Becker riscă să alunece în sensul opus, adică spre exemplul Sharapova – Connors. Adică tot doi mari campioni din generații diferite, dar care, puși împreună, au produs un fiasco total. Unul sancționat la timp de către rusoaică, suficient de drăguță încât să spună, zilele trecute, că Jimmy a nimerit în viața ei într-un moment greșit. Greu de spus dacă a fost doar ghinion, pentru că Jimmy Connors avusese o experiență ratată și cu Andy Roddick. În ambele cazuri s-a arătat că alăturarea a două personalități foarte puternice, intense, cu sânge fierbinte, poate avea efecte adverse. Ori ghici ce fel de personalități sunt Djokovic și Becker. Din acest punct de vedere, au o mulțime de similitudini: reacții explozive pe teren, rachete rupte, dramă, mult ego, multă dorință de atenție. Ceea ce naște mai multe întrebări decât să aducă răspunsuri: se vor lovi “cap în cap”? Cum va reacționa Boris Becker din calitate de pedagog? Cum se vor ajusta cei doi fiecare la celălalt, în condițiile în care unul (evident, Boris) va trebui să îmbrățișeze, nu doar să accepte, rolul din umbră, al celui care iese mai puțin la lumina reflectoarelor, care primește mai multă atenție la eșecuri și mai puțină la victorii, atunci când totul se răsfrânge pe jucător.

Asta ne aduce la personalitatea lui Boris Becker. Germanul aduce în conversație, înainte de orice, o imagine ghiftuită. La 46 de ani, Boom-Boom și-a petrecut ultimii ani într-un soi de huzureală plăcută, gustând din plin din binefacerile faimei pe care și-a câștigat-o pe terenuri. Fie comentator, fie ca imaginea a tot soiul de produse și servicii (notabil, multe companii de gambling), omniprezent la televizor și la știrile de monden, Boris reprezintă în sine o distracție. E greu să ni-l închipuim dând toate astea la o parte pentru revenirea la munca de jos, însă va trebui să o facă, pentru că timpul e cum nu se poate mai prost. Cum bine observa cineva pe Twitter, riscurile sunt enorme pentru amândoi, iar dacă Djokovic, care nu are în program alt turneu oficial până la Australian Open (deci cei doi vor debuta direct cu un Slam) nu își apără titlul la Melbourne, orice alt rezultat va fi catalogat drept un eșec al acestei colaborări. O colaborare a cărei menire e să-l facă pe Djokovic să câștige și să câștige acum.

Va putea face Becker acest sacrificiu? Mi-e greu de închipuit. L-am revăzut de curând la Turneul Campionilor învârtindu-se al naibii de satisfăcut prin Centrul de Presă. Nu degaja deloc aroganță, cât mai degrabă mina aceea satisfăcută a omului care nu trebuie să facă nimic special, însă este oricum periat și primit cu brațele deschise oriunde s-ar duce. E suficient să existe. Iar viața e frumoasă și dulce în astfel de situații. Între două interviuri, interminabile fotografii cu admiratori sau cu fetele din staff și un update pe Twitter, țin minte că m-a frapat expresia mulțumită a lui Boris; numaidecât omul s-a întins tacticos și și-a așezat cureaua și sacoul, cunoașteți probabil expresia feței în astfel de momente. Nu e nimic rău în asta, și-a câștigat dreptul, însă ce vreau să spun e că e necesară o schimbare și o ajustare fundamentală și rapidă la noile circumstanțe, și totul direct pe cea mai înaltă scenă. Djokovic n-o să aibă timp și luxul ca Boris să se acomodeze. Iar presa cea prietenoasă până acum, pentru că referința lui Becker era aceea de coleg, comentator și fostă glorie, se va metamorfoza rapid, mirosind subiectul promițător. O să reapară presiunea, o să dispară liniștea.

Pesemne însă că Boris și-a dorit un astfel de challenge. Poate s-o fi plictisit de atâtea meciuri comentate la Wimbledon și de ironiile cu care era gratulat: vorba pe Twitter era că Djokovic ar face bine să spere că Boris va fi un antrenor mai bun decât este comentator și că nu-i va spune aceleași platitudini ca la televizor. Apropo de Twitter: Boris devenise faimos și ținta glumelor pentru încetineala cu care reacționa la unele evenimente. Cu alte cuvinte, obișnuia să anunțe și să comenteze mereu ultimul diverse noutăți. Va avea nevoie de mult mai multă viteză de data asta.

Însă ce va aduce el în plus în jocul lui Djokovic? Iar apar semnele de întrebare. Djokovic e deja un competitor pur-sânge, cum era și Boris pe teren. E greu de crezut (chit că ar fi o adăugare foarte interesantă) că Nole se va transforma într-un jucător de serviciu-vole. Returul, alt trademark Becker, îl are deja. Unde ar putea să se vadă mâna antrenorului german este în ce privește serviciul. Deși Djokovic și l-a îmbunătățit oricum mult, o măsură în plus ar putea face diferența. La fel și în ce privește agresivitatea per total a jocului. La fel și în ce privește mentalul. Poate că Djokovic a simțit că acele pierderi de viteză care i-au pricinuit multe înfrângeri fie dureroase, fie inexplicabile (în sensul că au venit într-un moment în care conducea jocul) în 2013, trebuiesc corectate. Iar Becker ar putea fi soluția pentru ele. Chit că, spre exemplu, una dintre misiunile lui imediate va fi să-l ajute pe sârb să câștige în premieră la Roland Garros. Adică acolo unde el n-a avut niciodată succes. Dacă va reuși, abia atunci va urma pașii făcuți de Lendl, care a trăit prin Murray ceea ce el n-a reușit să câștige ca jucător, titlul la Wimbledon.

Oricum, parteneriatul celor doi dă deja un aer și mai interesant noului sezon, ca și cum ar fi fost puține punctele de atracție pe care 2014 le promite. E o decizie cu risc mare, care ar putea să se întoarcă împotriva amândurora. Însă, uneori, victoriile mari nu vin fără un risc la fel de mare, iar Djokovic, cu doar două titluri de Slam câștigate în doi ani de prime-time, a simțit probabil că nu mai are timp de pierdut. Pentru că, vorba Cameliei de aici (un material care trebuie recitit în noul context), ceasul ticăie pentru toți, dar mai cu seamă pentru jucătorii de tenis.

(Update) Boris: „Novak a simțit că a rămas un pic în urmă”

Prima reacție oficială dinspre tabăra Djokovic – Becker a venit sub forma unor lămuriri oferite de fostul mare jucător german, care a vorbit despre contextul în care s-a conturat colaborarea lor. „Novak este un competitor desăvârșit, vrea să câștige tot. Dar Nadal a preluat locul 1, iar Murray a făcut pași mari înainte, iar Novak a simțit că rămâne un pic în urmă. Vorbim despre un nivel foarte, foarte înalt, de acele cinci, zece procente care poate i-au lipsit în unele momente. Novak a fost foarte impresionat de relația dintre Murray și Lendl, precum și de comeback-ul reușit de Rafa, și a simțit nevoia să aibă lângă el pe cineva care a mai trecut prin astfel de situații precum cele cu care se confruntă el acum”, a spus Becker, care a dezvăluit că Novak l-a căutat prima oară exact în timpul turneului de la Beijing. Adică atunci când sârbul a cedat, oficial, primul loc. 

„Nu mă așteptam la acel telefon, dar m-am simțit onorat. I-am spus să ne întâlnim în Monte Carlo, să vedem ce își dorește el de fapt, ce crede că îi lipsește și ce pot eu să aduc în plus în această ecuație. Am avut o zi și jumătate de discuții utile, am vorbit despre absolut totul, apoi am păstrat legătura în săptămânile următoare. I-am mai transmis, prin agentul său, diverse idei despre lucruri pe care aș vrea să le schimbe, idei tactice. Dar am păstrat totul în secret, pentru că era o știre mare și n-am vrut să tulburăm liniștea”, a completat Becker, care a încheiat pe un ton despre care e greu să spui dacă e serios sau în glumă. „Am comentat deja foarte mult timp la televiziune, simt că înțeleg jocul mai bine decât foarte mulți alții. Probabil că Djokovic m-o fi auzit comentând, și i-a plăcut ce a auzit”.

Edberg: „Aș fi onorat să-l antrenez pe Federer”

Alăturarea lui Becker și Djokovic ar putea să fie urmată de o alta, cel puțin la fel de spectaculoasă. Roger Federer, cel care nu mai are un antrenor “principal” după despărțirea de Paul Annacone (bietul Severin Luthi primește încă o dată prea puțin credit) s-a antrenat preț de o săptămână în Dubai cu unul dintre idolii săi, Stefan Edberg. Un rival al lui… Lendl și Becker. Inevitabil, întreaga suflare de fani Federer a salutat anunțul, pentru că Edberg e unul dintre modelele care au ajutat, indirect, la creionarea personalității lui Federer. Elvețianul l-a folosit ca sursă de inspirație nu doar pe teren, ci și în afara lui, dovadă șirul interminabil de trofee de sportivitate câștigate, trofee care-i poartă chiar numele lui Edberg. Dar despre un parteneriat pe termen lung? Deocamdată nu s-a pus problema, deși prin presa din Suedia se speculează deja că discuțiile ar avea o bază reală. Edberg, care la fel ca și Becker, nu are niciun fel experiență la nivel de antrenor în ATP, a declarat că n-a fost niciodată interesat de o astfel de carieră. Până acum. “De data asta, e diferit, pentru că m-a rugat Roger. E un tip grozav. Am fost foarte surprins când m-a invitat, pentru că am ieșit din tenis de ani buni. Am discutat despre o mulțime de schimbări. Mi-a spus că vrea să încerce lucruri noi pe teren. Cred că se va întoarce la un nivel care îi va permite să câștige alte două titluri de Slam. Dacă ne vom adapta stilurile unul altuia, aș fi fericit să-l ajut cu orice”. Dacă lucrurile vor evolua de la “o săptămână” la “full time”, e greu de crezut, mai ales că Federer a negat deja pentru presa elvețiană, dar e interesantă direcția în care se duce Federer ca să găsească inspirație, respectiv informația făcută scăpată de Edberg, cea în care vorbește despre intenția lui Federer de a încerca “noi lucruri pe teren”.

Murray cu Lendl, Djokovic cu Becker, Federer (un pic) cu Edberg. Ce mai lipsește? Nadal cu McEnroe, glumește lumea. Da, sigur. Niciodată. 

Cert e că, după o perioadă de liniște, lucrurile s-au aprins brusc. Zeii tenisului vor avea de lucru în 2014.

Good morning, tennis world. As you can see, we started to prepare for the 2014 season today. Enjoy the news!

— Tennis Gods (@TennisGods) December 18, 2013