Premieră după un scenariu repetat: Rafa Nadal îl învinge pentru prima oară indoor pe Federer, face finală la Londra

Rafa Nadal este primul finalist al ediției de anul acesta a Turneului Campionilor, după ce l-a eliminat, în semifinale, cu 7-5, 6-3 pe Roger Federer. Rafa, care apare în a doua sa finală la acest turneu, îl va întâlni în meciul pentru trofeu pe învingătorul dintre Novak Djokovic și Stanislas Wawrinka, meci programat de la ora 22:00, ora României.

Roger spunea, înainte de meci, că n-o să se întâmple lucruri noi în acest al 32-lea episod al Fedalului: el o să încerce lucrurile care funcționează pentru el, iar Rafa o să facă la fel. A avut perfectă dreptate, însă e o dreptate care n-avea cum să-l avantajeze. Ca de obicei în marea majoritate a meciurilor lor, diferența s-a făcut la felul în care fiecare dintre cei doi și-a convertit șansele, respectiv, după cum a reacționat în cazul celor irosite. În vreme ce Federer le-a ratat pe primele, apoi a eșuat în relansarea meciului, Nadal a fost perfect la șansele de break. A fost, evident, și mai proaspăt din punct de vedere fizic, a fost jucătorul mai convins, iar restul până la scorul de 7-5, 6-3 s-a completat din alte detalii, ca un puzzle făcut și în alte dăți: erori neforțate, forehand, serviciu, încredere. Nadal le-a avut, Federer, mai puțin.

Am urmărit primul meu Fedal dintr-un grup compact de jurnaliști spanioli și italieni. În stânga, spaniolii, o insulă într-o mulțime copleșitoare de Fedfani. E singurul jucător la care am văzut, de-a lungul turneelor de tenis la care am apucat să merg, jurnaliști manifestându-se precum suporterii. Grupul de la Blick și restul presei elvețiene a arborat chiar și un steag, dar ei aveau o justificare. În schimb, îl suspectez pe unul dintre spanioli că ținea cu „ai lor”: l-am simțit fremătând nervos la unul dintre numeroasele forehanduri abandonate în fileu de către Federer, apoi a scăpat un „Madre Mia!” atunci când elvețianul s-a aventurat la fileu la adăpostul (adăpostul?) unei mingi pregătitoare insuficient de coaptă. Passing-ul a venit firesc, iar primul break al meciului l-a urmat la fel de natural. Nu întâmplător, minute mai devreme, la 3-3, elvețianul a avut trei șanse să fie el primul care rupe echilibrul. La două dintre ele, returul prea scurt (dar serviciul a fost foarte bun de fiecare dată, nimic de reproșat sau de făcut), a fost pedepsit de Nadal cu câte un forehand inside-out câștigător. Un al treilea a fost pierdut când un forehand mult prea entuziast a aterizat undeva la metri distanță de baseline. În astfel de execuții grăbite atârnă greutatea acelui head-to-head covârșitor. 

Nu degeaba scria pe Twitter cineva că nu a văzut un sportiv mai susținut decât Federer. Marea majoritate a O2 a fost colorat în roșu, faimoasele bannere cu „Shh, Quiet, genius at work” erau la locul lor, iar cea mai gălăgioasă reacție pe care am auzit-o toată săptămâna la Londra a fost nu la vreo execuție remarcabilă (și au fost suficiente în meciurile de până acum), nu la o prezentare sau la o victorie, ci la prima minge de break a lui Federer: absolut asurzitor.

Când Federer a reușit, în cele din urmă, un break, a fost și cea mai intensă perioadă a meciului. Roger și Rafa s-au întins într-un rally spectaculos, pe care Federer l-a câștigat zburând dintr-un colț în altul, procurându-și două noi șanse de break. Dar să te joci cu Rafa în afara zonei de confort o dată, de două ori, e o treabă, și s-o faci cu regularitate, game după game, e cu totul altă discuție. După ce a obținut break-ul, elvețianul n-a mai câștigat decât un punct din următoarele nouă. Când setul a fost gata, grupul de spanioli, incluzându-l și pe „vinovatul” deghizat, s-a retras la cabine, alias în Centrul de Presă. Nu întâmplător: Federer nu mai întorsese un meci cu Nadal în care pierduse primul set de la Hamburg, din 2007.

Setul secund a fost o copie în miniatură a primului, după cum întregul meci a fost o copie în miniatură a întregului istoric Fedal. În vreme ce Rafa și-a păstrat ridicat procentajul serviciului, Federer nu și l-a găsit niciun moment pe al lui. E unul dintre criteriile must-have pe care Federer trebuie să le bifeze ca să-l poată bate pe Nadal zilele astea, indiferent de suprafață sau de loc: serviciu la procente foarte ridicate, forehand în zi de grație, încredere cât cuprinde, variație implementată cu succes. Puțină prospețime fizică nu strică, dar asta n-a fost un factor azi, chit că, poate, așa a părut în setul doi. La momentul respectiv, Federer deja părăsise incinta, precum spaniolii mei. Și o făcuse mai degrabă mental decât fizic, semn ultimul game, poate singurul cu adevărat complet dezlânat pe care l-a făcut tot meciul. Roger n-a avut niciuna dintre acele bife enumerate mai sus. De serviciu am zis deja că n-a fost, de pe forehand au venit erori în momente cruciale, iar când a variat, venirile la fileu nu l-au ajutat prea mult, dovedindu-se mai degrabă o labilitate, comparativ cu ziua precedentă. De asemenea în antiteză cu ziua precedentă, slice-urile de rever ale lui Roger n-aveau cum să-l jeneze pe Rafa. Niciodată nu o fac. Pe Del Potro, ele îl manevrează și îl scot în poziții incomode; cu alți adversari, sunt mereu utile pentru că îl ajută pe Federer să-și construiască punctul de peste două puncte. Rafa, în schimb? „Ador să joc cu forehandul atunci când oponentul meu lovește slice-ul de rever”, a spus el, după meci. Și nici suprafața nu l-a ajutat prea mult. „N-a avut nimic de-a face cu un teren rapid”, a spus Federer, completând că-l admiră pe Rafa pentru că a găsit și indoor o manieră prin care să joace atât de eficient și, în același timp, atât de în spatele terenului.

Despre discrepanța erorilor neforțate? Nu-s neapărat un indiciu: ele vor fi întotdeauna mai multe la Federer, tocmai pentru că el este cel obligat să-și asume mai multe riscuri dintre cei doi. 

Rafa a fost foarte oportunist, și e foarte bine că a fost (patru din patru la șansele de break – e ceva imens într-un astfel de meci), a intuit dificultățile pe forehand ale lui Roger și s-a apărat bine în colțuri, ascunzându-și îndeosebi dificultățile pe rever, foarte vizibile mai ales când stai fix în spatele lui, pe acea direcție a mingii. Federer a presat pe acea parte, dar nu cu suficientă convingere, și n-a obținut atât cât ar fi putut să obțină acolo, poate și dintr-o indispoziție la reverul în lung de linie. „Indispoziție” însemnând multe: dificultatea execuției, dată fiind adâncimea mingii venită de la Rafa, încă o lipsă de încredere, jocul de picioare. În plus, a servit, cum ziceam, excelent, adaptându-se cerințelor unui joc în condiții de indoor. Este suprafața pe care spaniolul obține prima lui victorie la Federer, bifând și ultima căsuță rămasă imaculată până acum. Mai are una mare de tot de umplut: cea cu trofeul Turneului Campionilor, singurul mare trofeu care îi lipsește din palmares. Apoi, precum Agassi, le va fi având pe toate. Dar, încă o dată, a respins argumentul GOAT-istic: „E o discuție între Roger și Rod Laver, nu una care să mă privească”, a spus el după meci.

N-a fost un joc genial, dar era și greu să fie, dat fiind contextul. Putea fi fie o execuție de tip blow-out, marca Federer, în care toate îi merg elvețianului, fie un meci pe tiparul obișnuit. Contrar aparențelor, Federer n-a fost prea departe de ceea ce trebuia să joace într-un astfel de meci. Numai că, ascuns sub resemnarea ultimului game, jocul lui a arătat mai prost decât a fost, de fapt.

În vreme ce Nadal se pregătește pentru finala de luni, a doua în palmares la Turneul Campionilor, pentru Federer s-a terminat cel mai urât sezon al lui de când a devenit… Federer. În sfârșit. Cumva adecvat, cu o înfrângere la marele rival. Federer închide pe locul șase, cu un singur titlu și cu un bilanț de 45-17, cele mai puține victorii din 2000 și cele mai multe înfrângeri din 2003. E și anul (și vom mai vorbi despre acest sezon) întreruperii uneia dintre cele mai faimoase streak-uri din istoria tenisului, cea a sferturilor de finală consecutive la Slamuri. Depinde cu ce-l compari, totuși. Slab, vizavi de Federer 2012, horror, față de Federer 2003-2006, excelent, față de Sampras la 32 de ani. Retras, la acea vârstă. Federer încă mai joacă și, în mod normal, are multe lucruri pozitive de luat cu el în noul sezon din această linie dreaptă a lui 2013, linie în care a mai îndreptat câte ceva. Un sezon nou în care anunță că va juca un program complet de turnee și că are ca obiectiv măcar cinci titluri. „E singurul lucru care face totul incitant. Ranking-ul, mai puțin. Dacă nu-s pe locul 1, mă interesează prea puțin pe cât sunt”. Apoi a tras concluzia: „I love you, guys!”, către jurnaliști.

 Highlights meci