Recap | Cum a fost 2012 în tenis pentru jucătorii români

E vremea bilanțurilor, un ultim moment să ne amintim ce a fost în 2012, înainte de a ne pregăti pentru sezonul care stă să înceapă. Și, când te uiți mai atent la rezultatele jucătorilor noștri, realizezi că de fapt vorbim despre un an mai bun decât creditul (puțin) pe care îl primesc jucătorii noștri. Adesea auzim din toate direcțiile comentarii nu tocmai elogioase, se vorbește mult (și prost) despre mentalitatea nepotrivită a sportivilor români, se insistă mai mult pe ratările lor, în loc să se accentueze victoriile; se uită faptul că tenisul e un sport și de anduranță, la urma urmelor, că nu poți performa la cel mai înalt nivel săptămână de săptămână și că e important, la urma urmelor, cu ce rămâi atunci când tragi linie.

Am tras și noi linie peste 2012 și rezultatele sunt excelente. Românii au câștigat turnee, și încă turnee importante. Au reușit finale, au reușit clasamente career-best, sau, după caz, să se reinventeze și să-și relanseze cariera după unul sau mai mulți ani mai slabi, sau să consolideze salturile valorice din ultimii ani. Ne putem lăuda cu un titlu de Slam, cu o finală la Wimbledon, cu un titlu Masters – toate, meritul lui Horia, om de top 10 mondial. Dar nici restul nu au stat degeaba. Victor Hănescu și-a regăsit încrederea, Adrian Ungur și Florin Mergea au urcat în primii 100, iar Marius Copil promite să facă și el pasul în curând. Iar fetele? Fetele au reușit, la un moment, incredibila performanță de a trimite 7 reprezentante în prima sută. Doar Rusia și SUA aveau mai multe la acea vreme. 

Într-un moment în care ei și-au început deja pregătirile pentru noul sezon, am trecut, așadar, în revistă parcursul pe care l-au avut românii în 2012. Ne-am limitat la jucătorii care au încheiat anul în Top 100, dar îi apreciem și îi salutăm și pe cei care sunt în preajma acestei borne. Le știm rezultatele și îi așteptăm să facă saltul. Iar tuturor le dorim un an și mai bun decât cel pe care îl lăsăm în urmă.

 

Horia – an foarte bun, la un pas să fie unul extraordinar

Anul lui Horia Tecău a început în forță și s-a încheiat cu o decizie importantă, despărțirea de partenerul său din ultimii 3 ani, Robert Lindstedt. Între aceste două momente, multe rezultate bune și foarte bune, dar și o nouă mare frustrare, pricinuită de a treia finală la rând pierdută la Wimbledon. Cum am mai scris și la vremea respectivă, grupul jucătorilor care au ocazia să ajungă măcar într-o finală la All England Club, cu atât mai puțin în trei la rând, este cât se poate de restrâns, așa că, la urma urmelor, e impropriu spus “dezamăgire”. Per total, un sezon excelent, însă au lipsit câteva puncte ici și colo care l-ar fi putut transforma într-unul extraordinar.

Revenim la începuturi. După o semifinală de încălzire în prima săptămână a anului, la Brisbane, Horia a fost foarte aproape de prima finală de Slam în alt loc decât Wimbledon. El și Robert au mers excelent până în semifinale, unde i-au întâlnit pe frații Bryan. La 1-1 la seturi și 6-5 în decisiv, Tecău/Lindstedt au avut minge de meci pe serviciul advers. Mai apoi, în tiebreak, au condus cu 5-2 și au avut serviciul – șansă mare de tot să închidă meciul. Au pierdut însă următoarele cinci puncte, și meciul odată cu ele, ratând astfel ocazia.

Revanșa, și poate cel mai plăcut moment al anului pentru Horia, a venit însă în aceeași săptămână. Și a venit dintr-o direcție neașteptată, turneul de dublu-mixt, acolo unde românul s-a înscris în ultimul moment alături de americanca Bethanie Mattek-Sands. 

Cei doi au triumfat în finala contra Paes/Vesnina, scor 6-3, 5-7, 10-3, oferindu-le o mare bucurie românilor care s-au trezit cu noaptea-n cap ca să-l urmărească. Horia a devenit astfel primul român care se impune într-un turneu de Mare Slam după o pauză de 33 de ani, făcându-l să declare, ușurat, că “am spart gheața”.

După Australian Open și aprecierile pe care le-a primit odată întors în țară, Tecău a revenit pe teren la Rotterdam, în februarie, turneu la care am avut ocazia să-l urmăresc pe viu. După un parcurs sigur, deși nu simplu (văzute de aproape, meciurile de rutină au un cu totul alt farmec), Horia și Robert au ajuns în a 13-a finală împreună, și prima a sezonului. Pierdută, însă, absolut inexplicabil, într-o manieră dramatică, contra lui Llodra/Zimonjic. După cinci mingi de meci ratate, cuplul româno-suedez pierdea titlul, 14-16 în decisiv, făcându-i pe câștigători să declare, la o festivitate de premiere la care ai noștri au apărut evident afectați, că “nu știm cum am scăpat întregi din această finală”.

Poate că două meciuri importante pierdute după mingi de meci au fost prea mult. Pentru că a urmat o serie de patru turnee (Dubai, IW, Miami, Monte-Carlo) în care nu s-a trecut de turul 2. Salvarea a venit de la București, turneu pe care Horia și-l dorea foarte, foarte mult. Robert a înțeles cât de important era pentru colegul său, așa că a intrat pe teren chiar dacă a acuzat dureri serioase la genunchi. După un prim tur … furtunos, dar și cu mari emoții, contra lui Florin Mergea (al doilea an la rând când Horia și Florin s-au întâlnit în primul tur la București), lucrurile au intrat, în sfârșit, în normal. Așa că Horia și-a văzut îndeplinit visul: campion la București, motiv pentru el să ne declare că “a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea”. La fel de bucuros, tatăl lui Horia ne spunea că simte că băiatul lui va deveni numărul 1 în lume. Ceea ce ne dorim cu toții.

Odată rezolvată problema primului titlu al anului, a urmat o finală pe zgura albastră de la Madrid, dar primul titlu într-un Masters avea să mai aștepte. Încă o semifinală la Roma, și începeam să ne facem speranțe și pentru Roland Garros. Turneu care a însemnat însă un eșec: eliminare încă din turul secund. Partea bună a unui rezultat prost a fost că s-a făcut mai rapid trecerea pe iarbă, suprafața preferată a celor doi. Încă un titlu la Hertogenbosch, și venea Wimbledonul. Momentul marii revanșe? Până în finală, Horia și Robert au avut un parcurs aproape perfect, cedând un singur set, în semifinala cu cei care îi învingeau în prima finală la Wimbledon, Melzer/Petzschner. Totul era aproape prea frumos: oponenții din finală erau doi jucători pe care nimeni nu-i dădea printre favoriți: Marray și Nielsen. Pe cât de complezență s-a format acest din urmă cuplu, pe atât de bine le-a mers în momentele cheie ale turneului. Finala ne-a secat pe toți de emoții și de nervi: în condiții potrivnice, cu un public disperat pentru o victorie britanică, Horia și Robert s-au înclinat în cinci seturi: 4-6, 6-4, 7-6 (5), 6-7 (5), 6-3.

În pofida moralului foarte scăzut, Tecău și Lindstedt au revenit pe teren chiar săptămâna următoare, la Bastad, în Suedia, unde Horia i-a întors prietenului său susținerea pe care acesta i-a oferit-o la București. Un nou titlu, al treilea în 2012, după patru victorii fără set pierdut.

Și, după un intermezzo olimpic, unde Horia a fost purtătorul drapelului delegației României, am ajuns în sezonul de hard, care caracterizează foarte bine cam cum a mers întregul an pentru cei doi: jumătate strălucitor, jumătate frustrant. Partea bună a fost asigurată de titlul de la Cincinnati, al patrulea al sezonului și primul într-un turneu Masters. Partea mai puțin plăcută? US Open. Nu doar din cauza rezultatului (doar turul 3, în condițiile unui tablou ofertant), dar mai ales a deciziei luate acolo: despărțire, începând cu 2013. Inevitabil, restul sezonului n-a mai adus niciun rezultat relevant. Horia a jucat chiar și un turneu împreună cu Leander Paes, semifinală la Bangkok. Cu Robert, am contabilizat două eliminări în primul tur al unui Masters, la Shanghai și Paris. Finalul s-a petrecut la Turneul Campionilor, unde cei doi s-au calificat pentru al doilea an succesiv. Alte două înfrângeri la limită (12-10 cu Mirnyi și Nestor în maxi tiebreak, apoi 10-5 tot în maxi tie-break cu Bhupathi/Bopanna) au adus  o eliminare timpurie. Ultimul meci jucat împreună a însemnat o victorie, o mică revanșă cu Marray/Nielsen pentru episodul Wimbledon. Final de drum emoționant, urmat de câteva gânduri frumoase și gata. De la anul, Horia, numărul 9 mondial, va juca alături de Max Mirnyi. Pentru cât timp și cu ce rezultate, vom afla în curând.

Florin Mergea – Redemption Year

Horia Tecău este purtătorul de steag al tenisului românesc, dar nu e și singurul jucător de dublu din prima sută mondială. Asta pentru că Florin Mergea și-a dus la capăt obiectivul. Autoizolat într-o semiretragere temporară, Florin s-a scuturat de probleme și a luat-o de la capăt, de jos, izbutind, ca la finele anului, să aibă motive de sărbătoare: urcarea între primii 100 de jucători de dublu ai lumii.

Dar drumul până acolo n-a fost simplu. Ba chiar a început cu o controversă. Imediat după ce Tecău a cucerit titlul la Australian Open, s-au pus iar paie pe focul dintre cei doi.  Tecău a preferat să nu răspundă, și, până la urmă, totul s-a rezolvat, ba chiar cei doi au ajuns să joace din nou împreună pentru România în Cupa Davis, ceea ce, cuplat cu despărțirea lui Horia de Lindstedt, le-a oferit fanilor motive să spere că, pe viitor, cei doi vor reface echipa și în ATP.

Revenind la Florin, după două turnee futures abordate cu croatul Dino Marcan, el a jucat alături de Andrei Dăescu prima parte a anului. Printre multele meciuri bune făcute împreună s-a numărat și cel amintit mai sus, cel împotriva Tecău/Lindstedt. La capătul lui, Florin ne spunea, nemulțumit, că “puteam mai mult”. Total adevărat. Cu Dăescu, Mergea a câștigat 7 competiții, dar, din august, ajuns la poarta Top 100, Mergea a decis să renunțe la acest parteneriat, preferând să joace împreună cu germanul Philipp Marx, pentru a accede mai ușor pe tablourile turneelor mai mari. Cu Marx a mai câștigat două turnee challenger (și încă unul cu italianul Ianni), încheind anul pe locul 88. Foarte promițător pentru anul viitor, când îl așteptăm cu mare interes pe Florin și pe tablourile turneelor mai mari.

Victor Hănescu – doi pași înapoi pentru un pas înainte

Traseul lui Victor a semănat, oarecum, cu cel al lui Mergea. În sensul că, pentru a-și redresa clasamentul și a-și regăsi încrederea, Hănescu, ambuscat în primele săptămâni ale sezonului, în care n-a reușit cele mai grozave rezultate, a preferat să coboare nivelul, jucând mai mult în turnee challenger. Scopul a fost să adune puncte și să-și schimbe atitudinea și mentalitatea. La final de an, Victor admitea că simte pentru prima oară beneficiile muncii în premieră cu un life-coach. Mai spunea că încearcă să se bucure mai mult și să fie mai puțin încordat și înnegurat, ca stare, pe teren. E foarte posibil să fi fost cea mai inspirată mutare pe care ar fi putut-o face la această fază, pentru că Victor a reușit un bilanț total de 52-18 în circuitul challenger, cu trei titluri și alte trei finale, ocupând primul loc în clasament la finalul anului. Semifinala de la ATP Challenger Finals l-a dus până pe locul 62. La 31 de ani, adesea contestat de proprii săi conaționali, Victor privește cu mai multă detașare viitorul sezon.

Adrian Ungur – setul cu Federer, ce amintire frumoasă

Pentru Adrian, anul a început de pe locul 114 și s-a terminat cu o finală la Sao Paulo, la ATP Challenger Finals, în care i-au lipsit foarte puține puncte pentru a-și trece titlul în palmares. Un turneu foarte bun făcut de Ungur, mai ales în condițiile în care indoor hard-ul nu se presupunea a fi punctul său forte. Rezultatul din Brazilia l-a readus în Top 100 (pe locul 99 mai exact), acolo unde a petrecut o bună bucată a sezonului. Dar nu doar Sao Paulo e o amintire frumoasă din 2012. Roland Garros (pe larg, aici) este, probabil, cel mai frumos moment al carierei lui Adrian. Debutant la un Slam, el l-a trimis acasă pe David Nalbandian, apoi, în turul următor, l-a întâlnit pe însuși Roger Federer, în fața căruia a jucat liber, fără complexe, fără stres și cu o vivacitate remarcabilă. Francezii i-au aplaudat reverul, Federer l-a lăudat, iar noi toții l-am (re)descoperit, minunându-ne cum de un jucător cu loviturile pe care le are Ungur, uneori, nu a explodat mai devreme. De dragul acelei zile, îl așteptăm pe Adi, cu cel puțin același gen de evoluții și rezultate, și în 2013. 

 

Sorana Cîrstea – Încet, înapoi spre prima parte a clasamentului

Strict matematic, 2012 a fost un an bun pentru Sorana. Ultimii doi ani însemnaseră o cădere ușoară, dar parcă inevitabilă. În 2008, Sorana termina anul pe 37. În 2009, pe 46, iar în 2010 ajungea până pe 95. În fine, Sorana a început acest an de pe 60. E bine să știm la ce cifre ne raportăm atunci când analizăm evoluția diverșilor tenismani, mai ales atunci când îi criticăm, lucru care se petrece mai des decât ar trebui cu toți românii din top. Ei bine, Sorana a încheiat anul pe poziția a 27-a, ceea ce înseamnă cel mai bun final de an din cariera ei, la doar 5 locuri distanță de cel mai bun loc ocupa vreodată, 23.

Încă un pic mai multă constanță, și Sorana ar putea face un pas și mai important în 2013. Până atunci, să ne amintim, în câteva vorbe, traseul ei din acest sezon. A fost un început bun în Australia, cu un sfert la Hobart. Apoi, în turul 1 la AO, Sorana a făcut marea surpriză, eliminând-o pe favorita gazdelor, Sam Stosur, victorie urmată de câteva clarificări în privința ajutorului primit din țară. Care ajutor? Exact. După meciul cu Stosur, Sori a mers până în turul 3, fiind eliminată de Sara Errani, ceea ce, raportat la felul în care a evoluat ulterior sezonul lui Errani, nu e deloc un capăt de țară. În plus, românca a avut și probleme medicale în acel meci. 

A venit, mai apoi, o semifinală la Pattaya, pierdută la Kirilenko, turneu urmat de o întâlnire specială cu Andre Agassi și Steffi Graf. O altă semifinală la Barcelona, pe zgură, pierdută la Cibulkova, după care o serie ceva mai slabă, căreia Sorana i-a pus capăt în sezonul de hard, la Stanford, unde doar Serena Williams i-a pus capăt unui parcurs excelent. A patra semifinală a anului a venit în China, la Guangzhou, unde a pierdut la Laura Robson. Bună treabă, Sorana. Te așteptăm în top 20 la anul.

Simona Halep – anul consolidării

După doi ani în care și-a pregătit saltul printre primele jucătoare ale lumii, Simona a avut un 2012 în care și-a demonstrat apartenența la acest grup. N-a fost un sezon simplu pentru ea. Multe trageri grele și foarte grele, cu jucătoare în fața cărora nu este neapărat avantajată fizic, plus câteva înfrângeri strânse – sunt detalii care au contribuit la un bilanț care nu sună neapărat prea impresionant (26-24), dar care ar fi putut fi, cu puțin noroc, și mai bun. 

Highlight-ul sezonului îl reprezintă finala de la Bruxelles, pe care a pierdut-o cu Agnieszka Radwanska, finală venită la o lună distanță după o semifinală la Fes. Între aceste două momente, pentru că tot vorbeam de înfrângeri strânse, am avut un meci bun cu Venus Williams, la Madrid, pierdut la 6 în tie-break-ul decisivului. Tot la limită a pierdut cu Marion Bartoli, în turul 3 la Miami, într-un moment în care franțuzoaica prinsese deja viteză, sau cu Sharapova, la Beijing. Final de an pe locul 47, după ce, în mai, a atins cea mai bună clasare a carierei – 37. Cu un strop mai mult noroc, Simona poate merge în top 30 la anul.

Irina Begu – primul titlu al carierei

În 2011, Irina obținea premiul de Newcomer of the Year, o distincție care spune totul despre progresul fantastic făcut de româncă. Ea și-a continuat progresul și în acest an, concretizând acolo unde contează, adică la rubrica “turnee câștigate”. Irina a triumfat la Tashkent  – primul ei titlu al carierei, într-o finală cu Donna Vekic, dar după un traseu în care meciul cel mai greu a fost în sferturi, o victorie dramatică împotriva Galinei Voskoboeva. Forma din Uzbekistan n-a fost întâmplătoare. Anterior, la US Open, ea obținea o victorie frumoasă cu Caroline Wozniacki, un alt highlight al sezonului ei. Imediat după titlul de la Tashkent, Begu a mers foarte bine și la Linz, turneul următor, unde a reușit o semifinală.

N-a mai câștigat la București, ca în 2011, dar s-a revanșat la dublu, unde a cucerit titlul, alături de Cornet. 

De altfel, dublul rămâne un punct forte pentru Irina, ea reușind mai multe rezultate notabile de-a lungul anului. Începând cu un titlu în chiar primul turneu al anului, la Hobart, alături de Monica Niculescu. Tot cu Monica a ajuns până în sferturi la Australian Open și în finală la Luxembourg. Pe lângă asta, o altă finală, la Fes, împreună cu Cadanțu, plus alte 4 semifinale la dublu pentru Irina, într-o probă care o să-i mai aducă satisfacții și în anii viitori.

Monica Niculescu – în coborâre

După fantasticul final de an din 2011, când a reușit o serie de evoluții bune și foarte bune, Monica a început bine, cu un tur 3 la Australian Open, eliminată de Wozniacki. Punctele adunate astfel i-au permis să graviteze mare parte din an în zona locurilor 20-30, dar cum alte performanțe similare n-au mai apărut, Monica a coborât, pe final de an. Nu-i mai puțin adevărat că olteanca a avut și probleme medicale. Accidentată la Wimbledon, ea n-a mai jucat deloc până la US Open. Laude ei pentru că s-a regrupat puternic pe final de an, reușind a doua finală a carierei în același loc unde o făcuse și pe prima, la Luxembourg. Din păcate, a pierdut-o la Venus Williams, pierzând-o apoi și pe cea de dublu. Ca să recupereze, Moni a făcut extra-hours, jucând și după ce programul WTA se epuizase. Și-a continuat revirimentul în ultimele ore ale sezonului, reușind o semifinală în challenger-ul de la Poitiers și câștigându-l, săptămâna imediat următoare, pe cel de la Nantes – ambele în Franța. Momentan, Niculescu ocupă locul 58 la simplu și, atenție, 27 la dublu, unde, ca și Irina, are șanse la multe rezultate notabile în anii următori.

Alexandra Cadanțu – surpriza anului

Mai puțin cunoscută de marele public la începutul anului, Alexandra a surprins pe toată lumea în momentul în care, parcă neanunțată de nimic și de nimeni, a făcut finală în turneul pe hard de la Monterrey. După patru victorii, câteva dintre ele foarte muncite, Alexandra s-a declarat înfrântă de o altă apariție surpriză, unguroaica Timea Babos, însă s-a declarat fericită la festivitatea de premiere. Avea și de ce. Restul sezonului i-a mai adus un sfert de finală la Tashkent și o semifinală la BCR Ladies Open, la București.  

 

Cele mai relevante momente ale anului pentru români în ATP și WTA în rezumat:

– titlul de Grand Slam al lui Horia Tecău la Australian Open

– finala de Slam a lui Horia Tecău la Wimbledon

– titlul de Masters câștigat de Horia Tecău la Cincinnati

– titlul câștigat de Irina Begu la Tashkent

– titlul câștigat la dublu de Begu/Niculescu la Hobart

– finala făcută de Halep la Bruxelles

– finala făcută de Monica Niculescu la Luxembourg

– finala făcută de Alexandra Cadanțu la Monterrey

– locul 1 în ierarhia Challenger Tour reușit de Hănescu

– victoria lui Ungur cu Nalbandian și setul câștigat la Federer; finala lui Ungur la ATP Challenger Finals

– saltul făcut de Florin Mergea până în top 100

– saltul făcut de Marius Copil până pe locul 160 ATP.