Federer, strălucitor un set, Djokovic, mai tare. Novak merge în finala cu David Ferrer

Cineva pe Twitter spunea că măsura declinului lui Federer nu va fi exprimată neapărat prin titluri mai puține sau prin victorii mai puține, ci prin faptul că vârful lui de formă va dura mai puțin. Și că aceasta este o realitate la care fanii lui trebuie să se ajusteze. Dacă da, meciul cu Djokovic ar putea fi un bun exemplu în acest sens: vreme de aproape o oră, Federer a dictat jocul, a plutit ca pe timpuri și a făcut puncte prin cele mai absurd de elegante execuții și combinații de lovituri posibile. Toate astea, fresh ca o margaretă, expresia admirativ-încruntată folosită cândva de Rafa; fără o picătură de transpirație, netulburat de zarva de dincolo de fileu.

Acolo, Djokovic fierbea în suc propriu, și el tot ca pe timpuri, iar comentatorii britanici se întrebau cum e posibil ca jocul stelar al sârbului din ziua precedentă să dispară ca prin minune 24 de ore mai târziu. Iată una dintre metehnele cronicarilor de pretutindeni: adesea insistăm pe realizările sau, dimpotrivă, pe ratările unui jucător, ignorând că ele ar putea avea un pic de-a face și cu oponentul lui. În cazul de față, sigură că Nole a intrat un pic cam stresat pe teren, dar a devenit și mai nesigur mai ales pentru că Federer l-a expus. Roger a făcut iarăși, la fel ca și cu Del Potro, ravagii cu slice-ul de rever, iar Djokovic nu este întotdeauna foarte confortabil când trebuie să se descurce cu acest tip de lovitură. Erorile au curs din racheta sârbului, dar asta pentru că a fost împins, bruscat aproape.

Un semn al disconfortului lui Nole a fost ușor de citit în loviturile lui de rever. În prima parte a meciului cred că n-a reușit un pass măcar (deși a avut câteva opening-uri), dar dificultatea acestei lovituri a fost amplificată de mișcarea sprintenă a lui Federer. Ceea ce, câteva zeci de minute mai târziu, s-a schimbat. Când e stresat și ambuscat de adversar (și nu e cineva care să știe să facă asta mai bine decât Federer), Djokovic nu mai lovește reverul atât de curat, motiv pentru care Federer a și descărcat cât mai multe lovituri în această direcție. A făcut-o impunător, găsind unghiuri atât de savante încât Djokovic, cu tot cu excepționala lui contorsionare, nu le-a putut juca.

Însă, treptat, Novak a început să adune în el material pentru “privirea nebună”. La 5-4, când Federer, care a navigat relaxat spre finalul setului, a dat primele semne (mici, la acel moment) de ezitare, Djokovic mi-a reamintit de meciul de anul trecut, de la Londra, ultimul pe lista celor 30, în care Federer a început la fel, ca din pușcă, și a avut prim-planul în ambele seturi, sfârșind prin a le pierde pe amândouă. Și asta pentru că în timp ce Federer a început să simtă presiunea propriei excelențe, sârbul se hrănea tocmai din adversitate. Am mai spus-o și o vom mai spune pe acest site, în fapt, e deja o axiomă: nu e nimeni mai periculos în tenis decât Djokovic înfuriat. Nole a salvat prima minge de set cu un retur direct câștigător lovit cu abandon, care a amintit de US Open 2011. Djokovic a răspuns cu un rictus satisfăcut, Federer, cu o sprânceană iritată. Și, deși Federer a evitat splendid rebreakul, luând setul după patru mingi de break salvate, era un prim semn a ce va urma.

Nole începuse să crească. Break-ul cedat chiar în startul setului doi l-a eliberat de orice presiune pe Djokovic, care a început să arate ca desprins din chinga în care îl ținuse Roger. La rândul său, Federer a apărut brusc apăsat, ca și cum break-ul ar fi venit prea devreme. Adevărul e că perfecțiunea e obositoare; poate fi din cale afară de solicitant să menții un nivel atât de înalt, singurul nivel cu care Djokovic putea fi rănit. Pentru că adevărul e acesta: în primul set, Federer aproape că nu a greșit. Marginea cu care a jucat a fost prea mică, iar când n-a mai putut-o menține, lucrurile au derapat repede. A dispărut slice-ul, venirile la fileu s-au rarefiat, iar serviciul s-a prăbușit. Confirmarea a venit în game-ul trei, la 1-1, când Federer a lovit două forehanduri consecutive în fileu, la capătul unor schimburi intense, în care a avut prim-planul și nu trebuia decât să finalizeze, cu tot terenul la dispoziție. Dar a lovit de fiecare dată cu aerul unui om care a rămas fără aer. Teoretic, nicio dramă, că era abia 1-2, dar practic, finalul devenise previzibil.

Elvețianul a rămas fără benzină, și confirmarea a venit și de la el, deși codificat, la conferință. Când Federer spune că “meciul mi-a dat multe informații despre corpul meu”, asta se traduce de fapt prin “nu mai puteam”. Am mai auzit aceeași declarație pe la Madrid, pe la Hamburg și cred că și la Indian Wells. Toate, scene ale unor evoluții dezolante, fie la victorii, fie la înfrângeri. Vestea bună e că acel Federer a fost băgat sub lacăt, nu-s dubii în sensul ăsta, vestea proastă e că Federer cel reîncărcat durează mai puțin. Excelența costă. Pe de altă parte, dacă acesta e prețul care trebuie plătit ca să mai vedem ore de tenis în stilul anilor 2003-2006, atunci, de ce nu?

Dar spuneam mai înainte că nu trebuie căzut în capcana de a evidenția (ne)reușitele unui jucător uitând de adversarul lui. Dacă Federer nu a mai putut fi la fel de autoritar la serviciu e și pentru că Djokovic a început să returneze tot mai bine. Asta nu se vede la început, dar pune presiune pe umerii celuilalt. Transmite mesaje. Treptate, Novak a luat frâiele meciului, uzându-l pe Federer până când dropshot-urile, slice-urile și venirile la fileu au început să-și piardă din eficiență. Până într-acolo încât, în decisiv, serviciul lui Federer, al doilea mai ales, a fost un non-factor.

Federer are însă ocazia unei pauze de două zile în care să-și readune jocul strălucitor din primul set pentru un nou asalt. Ca în NBA, unde meciurile consecutive între aceleași echipe sunt la ordinea zilei, Federer și Djokovic se vor revedea nu mai departe de marți seara, într-un „back-to-back” jucat în alt context și alte circumstanțe. Rămâne un meci must-win pentru amândoi, dar e de văzut dacă nu cumva Novak va ajunge acolo ușor dezumflat după finala de duminică. Contextul i-ar putea fi mult mai favorabil, de data asta, lui Federer. Nu și suprafața, despre care se spune că va fi mai lentă decât la Paris.

Nole merită foarte mult credit pentru cum și-a întins pânza în acest meci, în condițiile în care el a jucat sub o presiune imensă. Dacă pierdea, locul 1 era la rându-i, pierdut. Acest fapt, pus în combinație cu Federer dincolo de fileu, explică și nervozitatea lui Nole din startul meciului. Cei doi se respectă acum, dar puteți să-mi spuneți orice, când sunt pe teren, ei se urăsc cu patimă. Pe cât Federer moare de drag să-l “ducă la școală” pe sârb, așa Djokovic adoră să-l bată pe Federer, iar asta s-a văzut și din reacția lui de pe final de set trei, absolut nenecesară. La 5-2, când meciul era confortabil răcit, sârbul s-a dus către bancă și a ridicat mâinile către spectatori, genul de gest pe care îl mai face de exemplu Monfils, uneori, ca să ridice publicul în picioare. Nu-l face numai Monfils, îl mai fac și alții, inclusiv Nole, în clipe mult mai inspirate, când chiar se impune. De regulă, atunci când meciul e atât de spectaculos și pe muchie de cuțit încât o execuție sublimă, o soluție inedită sau o reacție de instinct merită standing ovations, caz în care până și cei mai stingheri jucători (vezi Wawrinka la US Open) pot să apeleze la acest gest fără grija că ar putea fi ”refuzați de public”. Dar nu era cazul aici, motiv pentru care Novak s-a ales cu câteva fluierături răzlețe. Publicului nu-i place ca idolii lui să fie luați peste picior. Și e păcat, pentru că Novak chiar se străduiește, chiar îl cred sincer că vrea (și că merită) să fie iubit, și înțeleg cât poate fi de frustrant să ai un stadion întreg cântând tot meciul împotriva ta. Însă, pe de altă parte, ar trebui să fie mulțumit: e exact genul de situație care îl alimentează și îl face să dea tenisul lui cel mai bun.

Deocamdată, ceea ce poate face el este să câștige. Tot. A ajuns la 16 la rând și trebuie să continue acest parcurs impecabil cu alte opt victorii în perioada următoare (1 + 5 la WTF + 2 în Cupa Davis). Numai așa poate continua să pună presiune pe Rafa. Eșecul nebugetat al lui Nadal contra lui David Ferrer deschide niște circumstanțe interesante. Îi crește șansele lui Nole la primul loc, și pune o presiune mai mare pe Rafa pentru Turneul Campionilor, unde va avea nevoie de două victorii, nu de una, în grupe.

David Ferrer, campion en-titre mereu neglijat, și-a obținut un pic de vindecare pentru “traumele” la care a fost supus de conaționalul său. La Madrid, în primăvară, Ferru ar fi meritat acest premiu cel puțin la fel ca și azi, însă acolo s-a prăbușit după ce a fost la doar două puncte de victorie și n-a putut sări pârleazul. Azi, după ce a ratat să servească pentru meci la 5-4, n-a mai lăsat meciul să-i mai scape din mână, obținând abia a cincea victorie în 25 de meciuri cu Nadal. Nu e, cu siguranță, o înfrângere într-atât de șocantă precum ar părea. Ferrer l-a mai bătut pe Nadal pe hard, iar condițiile erau cele mai avantajoase pentru el și s-a folosit perfect de ele, fiind jucătorul mai agresiv și mai proactiv. Credit lui pentru că și-a asumat riscul de a încerca încă o dată. E plină lumea de oameni care renunță la speranțele lor și dau bir cu fugiții după primul eșec personal, reprimându-și și respingându-și o a doua șansă, ba chiar ascunzând orice semn cum că au încercat, de fapt, ceva. David Ferrer nu știe să facă asta, și, deși și-a luat atâtea chelfăneli de la Rafa, deși o lume întreagă îi cântă și lui prohodul de ceva vreme, deși mulți nu-și explică prezența lui în Top 10, el vine din nou și din nou, precum fluxul oceanului. Din când în când, digul se mai sparge, iar Ferru își primește premiul. În ciuda primei finale de Slam pe care a bifat-o, a fost un sezon greu pentru el, cu câteva înfrângeri absolut demoralizatoare (nu doar cele cu Nadal de la Madrid și Roma, ci și cu Murray la Miami, în finală), așa că nu putea veni o recompensă mai frumoasă.

Vestea proastă pentru el e că niciun campion de la Paris nu și-a apărat vreodată titlul, iar recordul lui cu Djokovic e clar defavorabil în ultima vreme (cinci înfrângeri la rând, dar Ferru a câștigat singurul meci indoor jucat). Bine, așa era și cel cu Nadal. Pe care Nadal îl va reîntâlni marți, la Londra, acolo unde patrulaterul de azi, de la Paris, se repetă în mai puțin de 72 de ore.

*** 

Interviu Djokovic

Interviu Federer

Interviu Nadal

Preview finală

Hotshot Djokovic

Highlights Federer – Djokovic

Highlights Nadal – Ferrer

 

Federer – Djokovic, înregistrarea completă a meciului