Fostul și actualul lider își continuă duelul de pe teren și din clasamente, iar rivalitatea lor a intrat acum într-o nouă fază, una în care Rafa pare să aibă ascendentul. Ce a făcut diferența? Concentrarea şi menţinerea ei pe perioade lungi. Fizic, ambii sunt la un nivel foarte înalt, dar la nivel mental, Nadal a rămas la fel de redutabil în timp ce Nole a început să scârţîie.
După mai bine de doi ani, Rafael Nadal este din nou numărul 1 mondial. Aveţi aici cronologia detaliată a campaniei sale de recucerire a celui mai înalt vârf din tenisul masculin. În timpul acestei campanii, Nadal a avut de depăşit două obstacole majore: genunchiul său stâng şi Novak Djokovic. Pentru primul, soluţia a fost simplă şi neechivocă: repaosul. Cele şapte luni de pauză s-au dovedit a fi până la urmă o binecuvântare pentru tenisul lui Nadal: a revenit odihnit, refăcut şi mai înfometat ca niciodată. De la revenirea triumfală pe zgura sud-americană la începutul acestui an, Rafa a câştigat 10 titluri, dintre care două de Grand Slam (RG şi USO) şi trei Mastersuri pe hard (Indian Wells, Cincinnati şi Canada). 10 titluri din 12 finale jucate – deloc rău pentru un tip care anul trecut prin vară nu ştia dacă genunchii săi îi vor permite să mai joace vreodată tenis altundeva decât pe zgură.
Depăşirea celui de-al doilea obstacol, pe numele lui Novak Djokovic, i-a luat lui Nadal aproape la fel de mult timp ca rezolvarea genunchiului. Pete Bodo l-a întrebat pe Rafa după câştigarea US Open-ului de anul acesta contra lui Djokovic care a fost „momentul de cotitură” în rivalitatea dintre ei doi. Răspunsul lui Nadal a fost că nu a existat unul singur, ci mai degrabă o serie de momente şi meciuri în care Rafa a simţit că se apropie puţin câte puţin de Novak. Primul a fost finala de la US Open din 2011, când Nadal venea după un an dezastruos contra lui Djokovic. Pierduse toate cele cinci meciuri jucate contra lui în 2011, toate finale (patru de Masters, una la Wimbledon), pe toate suprafeţele.
Ce funcţionase până atunci contra tuturor celorlaţi adversari ai lui Nadal (adică jocul defensiv) nu mai era destul contra lui Djokovic, care putea să apere şi el acum la fel de bine şi la fel de mult. Cu celebrele lui probleme fizice rezolvate de trecerea la dieta fără gluten în 2010, Djokovic putea să stea în schimburi cu Nadal fără probleme. Iar ca abilitate de lovire a mingii din spatele terenului, Djokovic este un jucător mai variat decât Nadal. Cele două principale avantaje ale lui Nadal asupra lui Djokovic (şi asupra celorlalţi adversari ai săi, inclusiv Federer) au fost superioritatea sa fizică şi tactică. Nadal este un tenisman foarte bun, dar este şi mai bun ca atlet şi ca tactician. Are capacitatea de a rezista fizic mult timp la un nivel foarte ridicat şi de asemenea are tăria mentală de a-şi executa planul tactic fără a clipi în momentele de presiune. Djokovic îi era inferior la aceste două capitole până în 2011.
Însă cu problemele fizice rezolvate, Djokovic a putut să se relaxeze şi să înceapă să caute soluţii tactice la jocul foarte eficient, dar destul de unidimensional al lui Rafa. Şi aceste soluţii n-au întârziat să apară. Dintre ele, principala a fost să-l împiedice pe Nadal să-şi folosească dreapta letală. Cum? Atacându-i reverul cu propriul rever în lung de line (Djokovic are unul din cele mai eficiente revere din ATP) sau cu drepte in cros foarte închis (care-l scoteau pe Rafa mult din teren pe reverul său) urmate de lovituri câştigătoare în terenul rămas liber. Djokovic găsise punctul vulnerabil în jocul lui Rafa şi acum avea şi rezistenţa fizică şi încrederea de a executa.
Djokovic era, cum zic americanii, „în capul lui Nadal”. Rafa a mărturisit: „În vestiar, înainte de finala de la US Open 2011, nu credeam că am vreo şansă să câştig”. A pierdut într-adevăr în patru seturi: 6-2, 6-4, 6-7 (3), 6-1. Dar acel set câştigat la tie-break a fost prima licărire de speranţă după un an negru: „Setul trei a fost un moment foarte important pentru mine, pentru că am fost capabil să schimb situaţia, am fost în stare să lupt mai mult decât o făcusem în celelalte meciuri contra lui. Au fost puncte incredibile în acel set, foarte lungi. În timpul schimburilor, publicul ţipa aşa de tare că nu se mai auzea mingea. Iar Djokovic a jucat la un nivel foarte înalt”. Nadal a rămas cu ceva după acel set trei. Mesajul a fost că poate avea o şansă contra lui Djokovic dacă „alerg pentru fiecare punct, lupt pentru fiecare minge şi joc agresiv”. Însă era conştient că mai trebuia să aştepte: „Trebuia să-mi mai cresc puţin nivelul şi să aştept ca nivelul lui să mai scadă puţin.”
Următoarea şansă pentru Nadal a fost finala de la AO 2012, rămasă în arhive şi-n minţile noastre stupefiate drept cel mai lung şi mai epuizant şi mai năucitor exemplu de bătălie fizică dată vreodată pe un teren de tenis. După şase ore, şi Nadal, şi Djokovic, şi noi abia ne mai ţineam pe picioare. Dar dincolo de dezamăgire şi suferinţă, Rafa a simţit că a făcut încă un pas înainte: “Mi s-a părut că am fost foarte aproape. Am terminat acel meci bucuros pentru că fusesem capabil să schimb dinamica tot timpul. După acel meci am ştiut că există o modalitate de a câştiga.”
Deci mai întâi Rafa a câştigat un set. Apoi a câştigat două. Apoi, la Monte Carlo în 2012, Nadal l-a învins clar pe un Djokovic afectat de moartea bunicului său. Rafa reuşise să echilibreze bătălia. Au urmat alte două victorii pe zgură, la Roma şi la Roland Garros. Apoi a urmat pauza de şapte luni. Anul acesta, au reluat de unde rămăseseră. Djokovic a câştigat Monte Carlo dar Nadal a câştigat toate celelalte trei meciuri jucate: Roland Garros, Montreal şi US Open. Dacă la Paris, Nadal a avut nevoie de cinci seturi şi 9-7 în decisiv, iar la Montreal de trei seturi şi tie-break în decisiv, victoria de la US Open a durat patru seturi şi a fost mai clară.
Se pare că Rafa nu numai c-a întors trendul defavorabil, dar a început să prindă viteză. La asta a contribuit cred şi prospețimea lui mentală după vacanţa de mai mult de jumătate de an. Pentru că, în meciurile dintre el şi Djokovic, ce-a făcut diferenţa anul acesta a fost concentrarea şi menţinerea ei pe perioade lungi. Fizic, ambii sunt la un nivel foarte înalt, dar la nivel mental, Nadal a rămas la fel de redutabil, în timp ce Nole a început să scârţîie.
Cred în continuare că cel mai bun tenis al lui Djokovic este o idee mai bun decât cel mai bun tenis al lui Nadal. Problema lui Novak a fost că anul acesta nu a putut să-şi menţină cel mai bun tenis mai mult decât a putut Nadal să şi-l menţină pe al lui. După trei ani plini, în care a jucat şi a câştigat enorm, apoi a trebuit să apere enorm şi a văzut ce înseamnă să fii nr 1, este foarte probabil ca Novak să se confrunte cu o oarecare oboseală mentală.
Ce-o să fie de acum încolo? Celelalte turnee din această toamnă şi WTF ar putea să fie un indicator al direcţiei în care se îndreaptă această rivalitate anul viitor, dar n-o să le iau ca pe o sentinţă absolută. Aşa cum Nadal a întors rivalitatea în favoarea sa în trei etape, la fel ar putea şi Novak să încerce să facă paşii preliminari în acest sezon indoor. Teoretic, este mai bun jucător indoor decât Nadal, deşi Rafa nu mai este anul acesta atât de obosit cum era în anii trecuţi, jucaţi în întregime. În finala de la Beijing şi în restul întâlnirilor posibile din această toamnă, Djokovic va trebui să-şi amintească cum l-a bătut pe Nadal în trecut. Novak ştie că acum, în această rivalitate, mingea e în terenul lui dar „Forţa” este deocamdată cu Rafa. Cel puțin o victorie contra lui până la sfârşitul anului i-ar face vacanţa de iarnă mult mai plăcută.
Apropo de vacanţă, va fi esenţial cum şi-o vor folosi amândoi pentru a-şi reîncărca bateriile fizic şi (mai ales) mental şi pentru a se pregăti pentru solicitanta vară australiană. Australian Open (pe care Djokovic trebuie să-l apere din nou şi pe care Nadal mai mult ca sigur vrea să-l răzbune) este adevărata miză.
IBAN RO51RNCB0079145659320001
Asociația Lideri în Mișcare,
Banca Comercială Română
