Of, David! Unul dintre cei mai talentați jucători fără titlu de Slam s-a retras din tenis

Drumul este întotdeauna lung de la talent la rezultate, iar măreția nu este rezervată decât acelora care găsesc împletirea perfectă între cele două. David Nalbandian a avut cu siguranță talent, un talent imens, însă n-a știut niciodată să și-l împlinească. Motivul pentru fraza din titlu, o etichetă care l-a urmărit obsedant în ultimii săi ani ai carierei, și care probabil că o va mai face și în anii care vor urma. Așa cum marii actori sunt introduși cu formula “câștigătorul premiului Oscar” înainte de nume, așa cum marii sportivi sunt prezentați cu rezumatul marilor lor performanțe și recorduri, despre Nalbandian se va spune întotdeauna că se numără printre cei mai talentați jucători care n-au câștigat niciodată un Slam.

La 31 de ani, David Nalbandian a decis să-și anunțe retragerea din tenis, citând drept principal motiv problemele la umărul la drept. S-a operat în primăvară, dar fără mare succes, iar durerile “nu îmi mai permit să mă antrenez la nivelul cerut de competitivitatea din circuit”, așa cum a explicat, emoționat, într-o conferință de presă convocată pentru anunț în această seară. Oricum era deja absent de ceva vreme. Tot din cauze medicale n-a jucat decât 11 meciuri anul acesta, iar ultima sa apariție pe teren s-a consemnat în meciul de dublu din Cupa Davis din aprilie, când a pus, hm, umărul la victoria Argentinei pe teren propriu, contra Franței.

A făcut, totuși, o finală anul acesta, cea pierdută cu bunul său amic Rafa Nadal la Sao Paulo (cel cu care va susține două meciuri demonstrative la finalul sezonului), însă nivelul său coborâse destul de mult și de repede în ultimii ani, în care a jucat destul de puțin față de restul jucătorilor de top, printre altele și din alte cauze medicale. Au fost ani în care a ocupat mai mereu un clasament care nu-i făcea vreo favoare, motiv pentru care Nalbandian era eternul “dark horse”, jucătorul pe care nu și l-ar dori nimeni în primele tururi ale unui turneu. Din păcate, asta a lucrat și împotriva lui, pentru că a avut multe trageri la sorți nefaste și destul de puțină continuitate.

Fabulos în 2005, la Shanghai

Vârfurile carierei lui sunt trei, fiecare din motive diferite. Pe hârtie, performanța cea mai sonoră ar putea fi considerată finala de la Wimbledon, din 2002, pierdută în trei seturi cu Hewitt și venită la doar doi ani distanță de trecerea la profesioniști. Au fost anii de glorie, ani în care a intrat în Top 10 și a mai făcut semifinale și la US Open (a avut minge de meci cu Roddick, în 2003 – poate că ar fi avut o șansă mai bună la titlu chiar decât la Wimbledon), și la French Open. În fapt, David a făcut cel puțin semifinale la toate Slamurile; se poate lăuda cu polivalența sa, cu abilitatea de a juca bine pe toate suprafețele, și asta cu mult înainte de uniformizarea accentuată a acestora.

Pe teren însă, cea mai memorabilă și strălucitoare performanță a fost cea din 2005, când David a devenit primul jucător care câștigă Masters Cup (actualul Turneu al Campionilor) fără un titlu de Slam sau unul de Masters în palmares. În fapt, David a ajuns la Shanghai înlocuindu-l pe Andy Roddick. În grupe, Nalby a trecut de Coria și de Ljubicic, dar a pierdut în trei seturi cu Federer, campionul en-titre. În semifinale l-a învins pe Nikolay Davydenko, 6-0, 7-6, ajungând în să-l revadă în finală pe Roger Federer, care îl zdrobise cu un dublu 6-0 pe Gaston Gaudio. Finala este considerată și acum unul dintre cele mai bune meciuri de tenis care nu s-au jucat la un Slam. Condus cu 2-0 la seturi, ambele pierdute în tiebreak, Nalbandian a revenit senzațional și a câștigat următoarele trei seturi și titlul: 6-7 (4) , 6-7 (11), 6-1, 6-2, 7-6 (3). Asta, într-o perioadă în care dominația lui Federer era din altă poveste. Nalby i-a oprit astfel lui Federer o serie de 35 de victorii consecutive.

În fapt, rivalitatea celor doi a fost multă vreme condusă de David, unul dintre rarii jucători care au avut un record pozitiv contra lui Federer și la juniori, și în primii ani ai lor la profesioniști. Practic, argentinianul a câștigat primele cinci meciuri directe (!) jucate toate între 2002-2003. Elvețianul a revenit ceva mai târziu și a înclinat balanța în favoarea lui, scorul fiind acum de 11-8. Ultima victorie a lui Nalby datează din 2007, și așa ajungem la al treilea moment strălucitor al carierei lui David, după primele două menționate mai devreme.

Era primul an în care Nalbandian ieșea din Top 20 și primul în care începuse deja să simtă efectele mai multor accidentări. Dar sezonul de indoor l-a regăsit într-o formă fabuloasă. La Madrid, turneu pe atunci în sală, l-a bătut întâi pe Nadal în sferturi, cu 6-1, 6-2. Apoi l-a scos pe Djokovic (locul 3 în lume deja, pe atunci) în semifinală, iar în finală l-a depășit în trei seturi pe Federer. David devenea al treilea jucător din istorie, după Becker și Djokovic care îi învinge pe primii trei jucători ai lumii într-un singur turneu. Dar nu s-a oprit aici. Și-a continuat parcursul la Paris, unde l-a mai bătut o dată pe Federer, de astă dată în turul 3, apoi, după ce i-a eliminat pe Ferrer și Gasquet, l-a învins din nou pe Nadal în finală. Nalby devenea primul jucător din lume care câștigă două turnee consecutive învingându-i pe primii doi clasați în ambele.

Însă marea neîmplinire a carierei lui s-a legat de Cupa Davis, competiție pe care și-a dorit cel mai mult să o câștige. A fost aproape în trei rânduri, Argentina calificându-se în finală, cu el în echipă, în 2006, 2008 și 2011. Fără succes însă. ”Imaginile care mă fac pe mine să plâng sunt cele din Cupa Davis. Dragostea publicului, atmosfera de echipă, lucrurile astea nu le regăsești nicăieri în altă parte”, a spus Nalbandian la conferința de adio. Încă un semn că e foarte bine că există Cupa Davis așa cum e ea, o competiție considerată demodată, și încă o declarație care spune câte ceva despre singurătatea pe care trebuie că o resimt uneori jucătorii de tenis, împovărați cu dusul întregii greutăți pe umerii proprii.

La David, umărul n-a mai ținut, iar acum el speră să rămână cumva în tenis. “În Argentina, tenisul a devenit un sport foarte popular. Mie tenisul mi-a dat totul”, spune Nalby. Argentina își vede astfel în retragere generația ei de aur, cu Coria, Gaudio, Canas, Chela și, acum, Nalbandian, cu toții obișnuiți ai Top 10 sau Top 20 în anii 2000.

Gracias a todos por haberme permitido disfrutar del aliento de ustedes a lo largo de toda mi carrera.

— David Nalbandian (@nalbandiandavid) October 1, 2013

Sigur că Nalbandian nu-și cauzează neîmplinirea numai în accidentări. Deseori și-a pierdut cumpătul în momentele cheie ale meciurilor, căzând victimă spiritului latin și nervilor, motiv pentru care a ratat multe meciuri din situații mai mult decât favorabile. Iar ceea ce ar putea fi considerată, uneori, o lipsă de ambiție i-a canibalizat șansele la măreție. I-a lipsit instinctul de killer pe care îl au Nadal sau Djokovic, spre exemplu, ori capacitatea de a-și susține măiestria ani la rândul, precum Federer. N-a putut niciodată să-și confirmele momentele de glorie cu altele, poate mai puțin strălucitoare, dar care să-i dea puțină constanță. Niciuna dintre cele trei performanțe scoase în relief ceva mai sus n-a fost confirmată ulterior. Poate că și talentul enorm l-a subminat; poate că s-a bazat pe el prea mult, convins că va putea apăsa la nevoie pe un buton de panică, iar efectul să fie intrarea în God Mode. Ei bine, n-a reușit de fiecare dată să facă asta. Când toate planetele i se aliniau, jocul lui Nalby arăta, într-adevăr, dumnezeiește și nu-i putea sta nimeni în cale. 

A fost și va rămâne în memorie și ca un tip temperamental, protagonist al multor incidente și amenzi, dintre care rămâne cea mai pregnantă nefericita idee de a lovi cu piciorul în placajul care proteja scaunul unui arbitru de linie la Queens, în finala de anul trecut. A mai făcut și altele nefăcute: a aruncat cu apă într-un oficial de la Australian Open după incidentele din meciul cu Isner, de la AO12, și se mai spune că ar fi sărit la bătaie cu Del Potro, cu care nu s-a avut niciodată în relații prea grozave, iar cearta lor de la finala Cupei Davis din 2008 se prea poate să fi contribuit la eșecul dureros de pe teren propriu, cu Spania lipsită de Nadal. Dar peste astea vor rămâne amintirile cu Nalbandian în formă maximă, unul dintre rarii jucători care, într-o epocă confiscată de doi dintre cei mai mari jucători ai tuturor timpurilor, era în stare să-i bată pe amândoi. Chiar și unul după altul, cum a făcut-o nu o dată, ci de două ori.

Reverul lui Nalby a fost mult timp perceput drept cel mai bun backhand cu două mâini din circuit, în special în lung de linie, adevărata sa lovitură-semnătură, pe care-l executa cu o precizie de chirurg, dar cu estetica unui artist. Iar jocul de retur era un soi de festin pentru cei îndrăgostiți de jocul ofensiv. David a fost un jucător complet, abil, cu lovituri curate, puternice, adânci, cu un joc splendid și foarte compact, greu de contracarat când totul mergea la maxim. Foarte rapid, în pofida alurii nu tocmai zvelte, capabil să urce la fileu, să joace chip&charge, să anticipeze foarte bine mutările oponentului său și să folosească unghiuri pe care numai el le putea genera. Talent în stare pură, nefinisat și neexploatat cât ar fi trebui. Un talent veritabil și exploziv, aproape atât de exploziv încât nu a știut să și-l țină în frâu. Unul dintre jucătorii mei preferați și unul dintre cei de care o să-mi fie cel mai dor. A fost o bucurie să te vedem pe teren, Nalby!

 

Colecția de amintiri

Nervii de la AO 12

Reverul lui Nalbandian în slow-motion

Highlights puncte cu reverul

Highlights puncte

Finala cu Nadal de la Paris 2007

Meciul cu Federer de la Paris

Nalbandian – Federer, Shanghai 2005, finala Masters Cup – înregistrarea completă