Focus pe Rafa | Care este raportul corect între mușchi și inteligență în jocul lui Nadal?

Multe articole s-au scris în presa internațională după victoria lui Rafa de la US Open, și, în general, în această vară, dar două atrag în particular atenția. Pentru că surprind esența momentului. Unul dintre ele, publicat de The Atlantic, îi face puțină justețe lui Rafa și îl răzbună într-un fel, aducându-ne aminte tuturor nu de spinul ucigaș, nu de mușchii și de gesturile obsedante (uneori mă întreb dacă nu cumva observatorii, noi toți adică, sunt mai obsedați de ele decât e Rafa, de fapt), ci de intelectul lui Nadal. Al doilea articol, publicat de New York Times după Roland Garros, cuprinde, în câteva picături, întreaga radiografie tactică a jocului de șah dintre Djokovic și Nadal, despre a căror dinamică actuală am scris aici: cum a mutat primul, cum a răspuns al doilea. Implică tot inteligența. Cele două articole subliniază lucruri care au mai fost spuse pe Treizecizero, dar e bine să ne mai verificăm uneori și cu ce scriu și cred străinii. Cele două articole, mai jos. (Adrian)

 

The Atlantic: „Rafael Nadal este Leonardo da Vinci al tenisului”

De obicei, Roger Federer este cel comparat cu intelectuali străluciți, dar o remarcă a lui John McEnroe apreciază corect că arma cea mai de preț a lui Nadal este creierul său. În același timp este însă și arma cea mai puțin lăudată.

Am văzut la New York cum un campion US Open și-a spulberat un adversar cu 6-0, 6-2, 6-2, într-un meci de nivelul sferturilor de finală. În timp ce învingătorul își sărbătorea victoria, după o altă dovadă a dominației sale fără precedent, fosta legendă și actualul comentator TV John McEnroe a remarcat: “Cel pe care îl vedem noi aici, tipul ăsta, ei bine el este Leonardo Da Vinci în tenis. Este Albert Einstein al tenisului!”.

Leonardo Da Vinci al tenisului, deci. Dacă n-ați urmărit US Open, ați crede că McEnroe vorbește, de fapt, despre Roger Federer. Unul dintre cei mai grațioși și orbitori atleți din istoria contemporană, el este de obicei alegerea evidentă când vine vorba despre comparații cu cel care a pictat faimoasa Mona Lisa. În 2008, Simon Barnes, editorialistul New York Times, chiar a scris că “devine tot mai evident că Roger Federer a fost Leonardo Da Vinci într-o viață anterioară”, într-un articol intitulat “Geniul Federer, un artist cu o rachetă în loc de pensulă”.

În fapt, când scriitorii și editorialiștii care scriu despre tenis pomenesc vreun intelectual faimos, asta se întâmplă într-un context care îl implică pe Federer. De-a lungul anilor, el a fost asemănat cu dansatori [McEnroe l-a comparat pe elvețian cu fostul balerin rus Mikhail Barishnikov], cu genii muzicale [Stilul de joc al lui Federer, comparat cu cel al restului jucătorilor din ATP, era, în 2006, precum “ai încerca să cânți Mozart într-un concert al Metallica”, conform lui David Foster Wallace], cu un trimis divin [“aura de invincibilitate a lui Federer”; “… o împunsătură șireată la adresa imaginii de sfânt a lui Federer”…], sau cu personaje literare iubite și lăudate pentru calmul și eleganța lor [ precum The Great Gatsby].

Dar în acea noapte McEnroe vorbea despre cealaltă jumătate a celei mai faimoase rivalități din tenis. Vorbea despre jumătatea cea sălbatică: Rafael Nadal, cel care tocmai ce-l bătuse clar pe învingătorul lui Federer cu un tur înainte.

Spre deosebire de Federer, Nadal i-a inspirat mai degrabă pe jurnaliștii sportivi în creionarea unei forțe brute, iconoclastice, dezlănțuite și transpirate. Din anii care au trecut de la victoria lui inaugurală de la Roland Garros, el a fost comparat, de regulă, cu un pirat, cu un om al peșterilor, cu un buldog, cu un taur, alt taur, și mai mulți tauri sau, hm, cu un apaș.

Așa că m-am gândit că poate McEnroe a uitat, pentru o secundă, la ce jucător se uitase, sau poate voia să spună că Nadal e, de fapt, Leonardo din Țestoasele Ninja (au aceeași bandană!). Dar remarca lui dezinvoltă aruncă, de fapt, puțină lumină pe un adevăr despre Nadal care a trecut oarecum neapreciat suficient până recent. Poate că Rafael nu este un atlet-artist magic precum Federer, dar el este Leonardo da Vinci al unui sport în care el înfăptuiește miracole, în care este personajul principal. El este cel care face lucrurile să se întâmple. Este un creier strălucitor al tenisului.   

Leonardo da Vinci n-a fost, la urma urmelor, doar un artist. A fost, ca și Albert Einstein, un om de știință. Un inginer. A petrecut ani întregi mâzgălind și perfecționând designul unor mașini care să-i ajute pe oameni să zboare. Cinci secole mai târziu, când oamenii de știință au folosit materiale moderne ca să construiască invențiile imaginate de el, unele dintre ele chiar au zburat. Da Vinci a fost un meseriaș care s-a folosit de înțelegerea sa intuitivă a felului în care funcționează lucrurile – și la fel se poate spune și despre Nadal. În ciuda faptului că s-a bătut monedă pe stilul “extem de fizic”, în ciuda faptului că i s-a pus eticheta de “rupător de pe fundul terenului”, în ultimii ani a ieșit la lumină că Nadal este, incontestabil, unul dintre cei mai buni gânditori ai tenisului, cu o înțelegere nemaipomenit de abilă a științei și a strategiei jocului.

În seara aceea, John McEnroe îi sfătuia pe juniorii care priveau transmisiunea în direct a meciului să urmărească foarte atent jocul lui Nadal. Și asta pentru că, prin felul subtil în care identifica șabloanele mișcărilor de pe teren ale adversarului său (și ajustându-și și reajustându-și în consecință serviciul și returul), Nadal era în plină demonstrație de forță. Servea o lecție cu public despre cum să lovești, cum să plasezi mingea pe teren, cum să-ți „sugrumi” adversarul. [N-ar trebui subestimată importanța abilității de a analiza și a răspunde strategiei unui adversar în timp ce acesta o execută sau o schimbă: Geoff MacDonald, de la New York Times, a observat că motivul pentru care Federer a ieșit atât de devreme de la US Open a fost pentru că n-a reușit să-și reajusteze strategia în timpul meciului cu Robredo].

McEnroe și Brad Gilbert au făcut, de asemenea, referire și la o analiză video făcută tot de New York Times în 2011, analiză care s-a afundat în explicațiile fizice care fac forehandul lui Nadal o lovitură atât de letală pentru mai toți adversarii săi.

Răspunsul? Topspin. Rata de topspin a lui Nadal este de două ori mai mare decât cea pe care reușeau să o producă, la vremea lor, Andre Agassi și Pete Sampras. În termeni mult mai băbești, dacă ești de cealaltă parte a fileului, iar Rafa lovește cu forehandul, vei vedea cum mingea taie aerul, învârtindu-se amețitor de repede, după care ea va sări într-un fel în care nu te-ai aștepta să sară o minge de tenis, chiar dacă să zicem că ai mai jucat tenis cu oameni de valoarea lui Agassi sau Sampras. Iar tentativa ta de a o retrimite peste fileu cel mai probabil că va eșua. Această lovitură nu e un capriciu al jocului lui Nadal; este expunerea măiastră a unei tehnici ciudate, cumva nefirești, dar dureros de eficiente.

Gilbert, McEnroe și alții l-au denumit în repetate rânduri pe Nadal cel mai bun jucător de tenis atunci când vine vorba să rezolve probleme, să găsească soluții. În această vară, în particular, analiști precum MacDonald au studiat până în amănunt micile și nuanțatele schimbări pe care Nadal și antrenorul său le-au făcut pentru a reveni în prim plan-ul circuitului ATP [n.r. vezi articolul următor].

Nadal este, de ceva vreme, unul dintre cei mai abili, adaptabili, descurcăreți indiferent de situație, cruzi și neîndurători jucători de tenis din lume, iar în această perioadă tot mai mulți fani și analiști au început să aprecieze asta în mod public, precum a făcut-o și McEnroe. Poate că realizările cele mai faimoase ale lui Da Vinci, cele artistice adică, sunt mult mai potrivite pentru marele rival al lui Nadal când vine vorba de comparații, dar începe să fie o surpriză plăcută să vedem că, în sfârșit, succesul lui Nadal este atribuit în mod corect atât mușchilor, cât și creierului lui.

New York Times: Secretele succesului lui Nadal

În 2011, Novak Djokovic a rezolvat ecuația Rafa pe toate suprafețele, învingându-l pe zgură, pe iarbă și pe hard. Nadal arăta asaltat, încercuit și confuzat de superioritatea tehnică și tactică a lui Djokovic, ca și cum ar fi fost încurcat în fața unui puzzle. Unul dintre cuvintele preferate ale lui Nadal la conferințele de presă este “soluție”, dar la vremea respectivă, Rafa era nu doar în pană de soluții, ci și de cuvinte cu care să explice cum pierdea atâtea finale la cineva altul decât Roger Federer.

Perplexitatea lui Nadal are o oarecare legătură cu psihicul lui. El are mereu nevoie de un plan strategic specific pe care să se focuseze, către care să-și îndrepte legendara lui concentrare. Când joacă cu Federer trimite atât de multe mingi pe reverul acestuia până când ajunge la perfecțiune, apoi îl lovește cu buzduganul impunătorului său forehand. Dar Djokovic și-a pus la punct toate defectele din jocul său în toamna lui 2010. Pe măsură ce a început să se simtă mai bine și fizic, încrederea lui a început să crească, iar noul Djokovic s-a transformat într-un jucător fără slăbiciuni evidente, un cyborg al tenisului care găsise planul perfect să-l detroneze pe Nadal. Nu exista o schemă potrivită cu care să-l joci pe Djokovic, iar această pană de idei și de soluții tactice l-a făcut pe Nadal să arate vulnerabil și nedecis.

Nadal și unchiul Toni au petrecut toamna lui 2011 studiind Problema Djokovic. Au realizat că jocul sârbului de pe fundul terenului provoca atâtea stricăciuni deoarece era atât de echilibrat. În sensul că, dacă Nadal era în mod clar un jucător dominant pe forehand, Djokovic era în stare să execute lovituri direct câștigătoare de pe ambele părți, sau să preia inițiativa fie cu dreapta, fie cu reverul. Nadal avea tendința să joace cea mai mare parte a mingilor de pe rever în crosscourt, folosindu-și forehandul ca pe arma principală. Dar, folosindu-se de un echilibru și de un plasament perfect, Djokovic reușea să-și deghizeze loviturile, ceea ce înseamnă că s-ar fi putut duce fie în cross, fie down the line, fără ca vreo mișcare sau vreun semn al corpului să-l dea de gol în ce privește direcția în care urma să trimită mingea.

Schimbările cu care Nadal a șters diferențele dintre el și Djokovic au fost subtile, mergând de la planul psihologic și până la cel tehnic și tactic. În loc să schimbe ceva major, unchiul Toni a ales să facă ajustări. Rafa variază serviciul mai mult acu; atacă mai mult down the line, și face asta pe ambele părți ale terenului, în special pe rever; nu se mai mulțumește să intre în schimburi cu mingi neutre, ci încearcă să lovească mult mai agresiv; se apără fără să obosească vreodată și îl obligă pe Novak să lovească mereu o minge extra; joacă la un nivel de intensitate extrem; este atent la căderile din jocul sârbului și îl cășună atunci când se ivește ocazia; și, nu în cele din urmă, și-a reamintit că este Rafael Nadal.

Aceste schimbări deveniseră evidente încă din finala AO 2012. Dacă n-ar fi ratat un rever când conducea cu un break în decisiv, poate că meciul ar fi fost al lui. Dar a obținut o informație importantă din acel meci: și-a dat seama că poate, în sfârșit, să joace cu Djokovic.

Nadal l-a prins, în cele din urmă, pe Djokovic în finala RG din 2012. Sârbul s-a putut regrupa abia când burnița și condițiile meteo au transformat suprafața într-una greoaie și au anulat avantajul obținut de Nadal din high-bounce-ul mingilor sale. Când meciul, oprit de ploaie, s-a reluat sub o temperatură mult mai prietenoasă, Nadal a dispărut cu setul patru și cu titlul șapte la Roland Garros.

Acum doi ani, Djokovic îl “avea” în mână pe Nadal. Acum, după ce a depășit o accidentare și o pauză de șapte luni, Nadal pare să fi rezolvat ghicitoarea propusă de adversarul care i-a produs cele mai multe necazuri. Este rândul sârbului să mute acum, într-o rivalitate transformată într-un fascinant joc de șah.